47 Ronin

Postat in Reviewuri de - decembrie 30, 2013
47 Ronin

Asteptam, ca pe multe alte filme de anul asta, sa vad 47 Ronin, din doua motive mari si late: Keanu Reeves si legende japoneze. What’s not to like, huh?

Povestea merita vazuta in 3D in vreo cateva momente, adevarul e ca as fi putut trai foarte bine si fara. Din fericire, vizualul e salvat de culori si de scenele de lupta, de decorurile tipic japoneze si… Cam atat.

M-a frapat un pic lipsa unei prezente feminine mai… Puternice, ca sa ma rezum doar la atat, din lipsa unui cuvant mai cuprinzator. Ma asteptam ca influenta vestica sa aiba mai multe de spus in privinta unui personaj feminin central, cum este Mika, jucata foarte bine (si as adauga taciturn) de catre Kô Shibasaki.

Keanu Reeves pare ca a depasit faza aceea in care replicile sale erau impanzite de “uhm” si “aaa”, faza pe care eu personal n-am remarcat-o, dar i-am atribuit-o, regasind-o prea des pe lista de minusuri a actorului. In rolul personajului principal, Kai, un om din doua lumi ce nu apartine niciuneia, cu un destin tragic, impanzit de oameni si vointe ce l-au folosit dupa bunul plac, aproape ca l-am regasit pe Keanu. Povestea actorului e plina de evenimente tragice si e si el, la randu-i, “o corcitura”.

Hiroyuki Sanada il joaca exceptional pe mandrul lider al Roninilor, Oishi, un om care reuseste sa-si depaseasca prejudecatile si care isi asuma greselile, iar pe unele dintre ele chiar le repara.

Restul actorilor sunt destul de necunoscuti pentru cei care nu urmaresc filme de origine nipona, dar asta nu stirbeste nici farmecul, si nici autenticitatea unor artisti de-a dreptul fermecatori. Pentru amatorii de senzational, Rick Genest isi face aparitia vreo 2 secunde (desi nu am inteles incluziunea sa pe unele postere promotionale), fara a contribui cu nimic la atmosfera de legenda din film.

Cel mai mult ma impresioneaza ritmul in care curge povestea. Nimic nu este grabit, totul are timpul sau in care se petrece, totul pare prestabilit, iar normele vechi sunt respectate de orice fiinta ce ia parte la intamplarile din film. La fel de placute sunt si costumele si decorul. Penny Rose s-a descurcat de minune, aducand culoarea in matasea kimono-urilor si unind astfel vechiul cu noul.

Cel mai mult m-a dezamagit faptul ca povestea este trivializata. Oamenii care mai stiu un lucru-doua despre samurai si Japonia nu o sa guste glumele tipic americanesti de doi lei, sentimentalismele hollywoodiene si replici de genul “mie imi pasa de tarani” venite din partea samurailor. In fine, pot intelege publicul-tinta, dar nu vreau sa accept rabat de la calitate, nu de data aceasta.

Din fericire, 47 Ronin e cel mai suportabil film al lui Keanu Reeves de anul acesta (nici nu vreau sa-mi amintesc dezastrul care a fost Man of Tai Chi, desi poate o voi face in vreo editie speciala). Unui film care suplineste dezvoltarea personajelor (unidimensionale pe toata durata filmului) cu o coloana sonora emotionata nu i se poate imputa decat, poate, lipsa adancimii. Aceasta lipsa, insa, se incearca a fi acoperita cu scene fantastice de lupta dintr-o Japonie din trecut, in care caile vechi se intretaie cu cele noi, iar aliatii vin in toate formele. 47 Ronin este despre onoare, legenda, fantastic, iubire, statornicie, respect si ar trebui sa nu uitam ca mitul n-a venit niciodata cu personaje multifatetate.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu