Animated Saturday: Coraline

Postat in Animated Saturday, Reviewuri de - ianuarie 18, 2014
Animated Saturday: Coraline

Am reusit sa vad Coraline cu greu, pentru ca la momentul aparitiei nu eram fascinata de Neil Gaiman, dar am tot citit articole despre simbolistica filmului (weird, huh? caci am mers un pic in sens invers), asa ca mi-am facut curaj sa il si urmaresc.

Nu stiu daca e chiar asa sau am amplificat eu fenomenul, dar va recomand sa NU cititi articole despre Illuminatti si mind control inainte sa vedeti filmul. Totul o sa para mult mai creepy si ceea ce e doar o lectie pentru copiii obraznici se va transforma intr-o oribila cautionary tale cu consecinte grave.

Altfel, filmul este superb din punct de vedere vizual, detaliile fac diferenta si asta se vede in fiecare secunda. Cu un nume ca a lui Henry Selick pe post de regizor nici nu se putea altfel. Preferinta mea pentru animatiile stop-motion a fost bifata si de data asta, si m-a incantat si mai tare defectele pe care le au personajele. Coraline are nasul stramb, mama ei are si ea trasaturile strambe, pisica e ciudata (mai ales urechea ei dreapta), tatal fetitei e cocosat (de la munca, evident), iar Wybie e departe de perfectiune.

Dakota Fanning este vocea din spatele lui Coraline, un copil curios si plin de energie care isi doreste un pic de atentie din partea parintilor prea conectati cu munca. Evadarea ei are loc in spatele usilor ascunse din noua casa, usi care dezvaluie o lume noua, in care totul se intampla asa cum isi doreste Coraline.

Evident, aici ar fi trebuit sa apara Admiral Ackbar, cu it’s a trap, dar nu se intampla asta. Tu, ca spectator, iti doresti sa ajungi la Coraline si sa-i spui sa aiba grija, dar nu se poate, si singurul lucru care-ti ramane de facut este sa fii martor tacut la intamplarile urate care au loc.

Teri Hatcher este mama lui Coraline, ocupata si neinteresata de viata fiicei ei. Cumva, mi s-a parut o tenta de anti-feminism in personajul asta, pentru ca pare ca ar vrea sa fie femeie de cariera, dar nu are calitatile necesare, si este mama din greseala, desi pare ca ii displace maxim. Sau cine stie, maybe I read too much into it.

John Hodgman este tatal protagonistei sau, cum ii spun eu in sinea mea, “covorasul familiei”. Atat Coraline, cat si mama ei isi impun vointa in fata lui, asa ca Charlie Jones pare doar o drona fara minte si suflet pe toata durata filmului.

Wybie este un baietel ciudat. “Jucat” de Robert Bailey Jr., personajul a fost introdus in film pentru a nu avea o poveste despre o fetita care se plimba aiurea si vorbeste singura. Parerea mea e ca ar fi fost mai bine asa, tinand cont de felul in care il trateaza Coraline, ajungandu-se uneori si la insulte (not nice, film makers, not nice!).

Urmarindu-l, filmul pare atat de ciudat si atat de periculos de vazut, incat nu sunt sigura ca l-as recomanda copiiilor. Poate doar daca au facut vore prostie mare de tot (au dat foc casei, spre exemplu), e un mod bun sa-i bagi in sperieti. Nici pentru adulti nu e cea mai relaxanta animatie, fara a fi un festin de cliseuri. Coraline e setat intr-o lume magica, o lume plina de lucruri rele, o lume in care te zbati sa iesi la suprafata si sa revii la existenta ta obisnuita.

Pentru Coraline, lupta de a iesi din universul in care sufletul ti-e prins si in loc de ochi ai nasturi este foarte dificila. Si sincer, nici la final, desi pare ca a reusit sa iasa de acolo, nu mi-a lasat impresia de final pozitiv si liber arbitru. Povestea e ambigua, incalcita si magica, demna de renumele lui Gaiman. Doar ca recunosc ca in loc sa ma relaxez, mai tare m-am speriat…

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu