Arrival

Postat in Reviewuri de - noiembrie 09, 2016
Arrival

L-am cunoscut pe Denis Villeneuve tarziu, abia cand am vazut Sicario, dar mi-a ramas cumva imprimata ideea ca linistea pe care o transmite in filmele sale, calmul acela elegant de dinaintea furtunii merita atentia mea.

Arrival este unul din putinele filme de anul acesta care va supravietui secetei culturale in care suntem acum. Va fi relevant peste ani si ani, prin prisma cadrelor sale ireale si, in acelasi timp, realiste, prin felul in care Amy Adams in sfarsit primeste atentia cuvenita, prin felul in care povestea complicata e simplificata cu atata usurinta.

Recunosc, m-am dus fara asteptari la filmul acesta, fara sa citesc nici macar sinopsisul, fara sa vad nici macar un trailer. Traim intr-o epoca in care ne este rapita bucuria asta simpla, de a ni se dezvalui o poveste inedita, si caut pe cat posibil sa evit teasingul inutil.

Sa vezi Arrival intr-o lipsa total de anticipatie ajuta foarte mult, te face sa faci parte din poveste foarte repede, sa crezi in ea, sa creezi emotia de pe ecran in tine. Caci da, marea vina si marele avantaj al lui Arrival e emotia. E aproape ca si cum Villeneuve a rezervat o seara speciala in care te pune sa fii una cu filmul sau, sa stai lipit de scaun in timp ce te coplesesc o mie de sentimente contradictorii.

Arrival este foarte simplu si foarte complex in acelasi timp. Probabil ca, daca aveti neaparat nevoie de o comparatie, va fi asemuit cu Interstellar, dar nu este cazul – Arrival este mult mai mult. Arrival domina fara sa se impuna, cu niste linii clare, din punct de vedere vizual, si implicatii incalcite, din punct de vedere etic, filosofic si emotional. In simplitatea sa, Villeneuve a creat un film dificil si profund, fara sa abuzeze de efecte speciale, sau de un conflict care sa fie convenabil si care sa miste povestea prea mult. Heck, nici macar n-a abuzat de partea romantica prea mult, lasandu-si protagonistii sa-si gaseasca iubirea intr-un mod aproape natural.

Ca tot veni vorba de personajele sale, Denis Villeneuve isi umanizeaza reprezentantii de pe ecran in fiecare secunda. Fara sa beneficieze de alura de supererou sau de cea de om bun la toate, Amy Adams, Jeremy Renner si Forest Whitaker sunt niste oameni normali, care se intampla sa se afle in circumstante deosebite.

Adams e Louise Banks, o tipa care se pricepe la lingvistica, dar in alte aspecte pare sa se indrepte spre un esec total. Renner e Ian Donnelly, un fizician cu glume proaste la purtator, deloc carismatic si cu uimiri de duzina. Whitaker, venit sa aduca forta bruta, e schimbator si speriat si mereu in conexiune cu autoritatea suprema. Impreuna, cei trei fac o echipa de personaje umane, ceea ce este fascinant pentru anul de gratie 2016.

Dincolo de fascinatia pentru estetica simpla si curata a lui Arrival, nu pot sa nu mentionez coloana sonora a filmului, care aduce profunzime in momente de liniste si care captiveaza suflete in momente cu greutate. Un film deosebit de pasnic in aceste vremuri tulburi, cu implicatii politice subtile ascunse in spatele artei – recunosc ca Arrival mi se pare, ca act artistic, mult mai aproape de Ex Machina decat de orice alt film despre invazii extratereste. Denis Villeneuve isi imbraca personajele in straie pline de etica, fara sa le sanctifice, isi simplifica povestea, lasandu-te pe tine, ca spectator, sa-i dai ce greutate vrei si te acapareaza inca din prima secunda a unui film care, pentru mine, e de neuitat.

Arrival intra in cinematografe incepand cu 11 noiembrie. Multumesc InterComFilm pentru invitatia la film.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu