Blue Valentine

Postat in Reviewuri de - mai 05, 2015
Blue Valentine

Recunosc faptul ca, in pofida predilectiei mele pentru filme horror si thrillere, dramele romantice, in care toata lumea sufera, imi sunt extrem de dragi. Blue Valentine era pe lista mea de must see de foarte mult timp, si in ultima vreme mi-am facut ceva loc in program pentru a recupera cu filmele contemporane.

Adevarul e ca vizionarea lui Blue Valentine necesita un stomac spiritual generos, pentru ca frustrarile pe care le resimti pe parcursul lui sunt intense si de un realism incredibil.

Ryan Gosling, etern pretty boy, genul de baiat de dus la mama acasa, face cum face si se metamorfozeaza iar. Total. Dean Pereira, personajul sau, este genul meu de om: stie ce vrea, e dispus la sacrificii si e gata sa ierte orice, atata timp cat primeste un gram de atentie. Un tata devotat, un sot iubitor, chiar daca un pic delasator, Dean mi se un om simplu, si felul in care Gosling alege sa interpreteze personajul asta este cel putin heartbreaking. Chiar daca, pana la final, ai senzatia ca de fapt personajul lui Gosling “uita” sa evolueze, Dean este, in esenta un om extrem de bun, conturat in mod realist atat cu defecte, cat si cu niscaiva calitati, iar felul in care Ryan Gosling se joaca (la propriu) cu personajul sau este fermecator de-a dreptul.

Cu Michelle Williams am o relatie love-hate. Personajul ei din Dawson’s Creek mi-a displacut teribil in prima faza, ca mai apoi sa il inteleg si sa empatizez cu toata lupta ei interna. Personajul ei din My Week With Marilyn mi s-a parut perfect pentru ea, pentru ca actrita e, la propriu, the embodiment of Marilyn. Orice altceva mi-a scapat, pentru ca, sincera sa fiu, nu a avut acel ceva care sa ma faca sa o urmaresc cu pasiune.

Cindy Heller (Michelle Williams) este antiteza perfecta, ca dezvoltare emotionala, a lui Dean – e sotie neglijenta, o mama stricta, chiar daca iubitoare. O femeie care se lasa doborata de frustrari si nemultumiri. O femeie care isi pierde treptat echilibrul, pentru ca n-a stiut niciodata ca echilibrul incepe din tine insuti…

Blue Valentine e o lupta continua intre doua orgolii obosite. Unul vrea tot, unul nu are ce sa dea. Filmul este obositor si sincer, si faptul ca pasajele actuale sunt intersectate cu flashbackuri nostalgice nu ajuta prea mult spectatorul.

Urmarind Blue Valentine ajungi sa obosesti de atat back and forth, si in mod clar in fiecare dintre noi se va naste un sustinator – fie al lui Dean, fie al lui Cindy. Din pacate, insa, Blue Valentine e plin de pierzatori. Dean isi pierde visul, Cindy pierde, probabil, singurul om care a iubit-o vreodata, fiica lor isi pierde familia, si pana la urma, totul se intampla ca in viata. Amarul e mai tare decat dulcele, si unele lucruri nu pot fi depasite, oricat de mult am incerca.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu