Dawn of the Planet of the Apes

Postat in Reviewuri de - iulie 14, 2014
Dawn of the Planet of the Apes

Pentru un om nefamiliarizat cu saga Planet of the Apes, Dawn of the Planet of the Apes promite foarte mult, cel putin la o prima vedere a trailerului. In apararea mea, am incercat sa ma uit la precedentele eforturi de a maimutari cinematografia, dar se pare ca nu este genul de film care sa ma prinda, asa ca am reusit sa vad Planet of the Apes (2001) si The Rise of the Planet of the Apes (2011) cu foarte mare dificultate. Am sperat, totusi, ca acest ultim film va fi mai interesant si ca va fi mai mult decat un SF foarte bine calculat.

Din acest punct de vedere, Dawn of the Planet of the Apes este de-a dreptul fantastic. Fiecare emotie si senzatie este descrisa si analizata la scara nanometrica, dand impresia unui examen clinic desfasurat in prezenta unor doctori foarte priceputi. Matt Reeves, cel care semneaza regia, are deja experienta in autopsiile de acest gen pe sufletele personajelor sale si, din acest punct de vedere, filmul este o superba simfonie a paradoxurilor, salbaticiei si inteligentei.

Ce strica, insa, acest film este nevoia aproape bombastica de a exagera tot ce tine de bietele primate. Daca n-ar fi fost Andy Serkis, in rolul liderului Caesar, probabil ca toata nebunia care le inconjoara ar fi ramas la stadiul de dementa acceptata si violenta cu un oarecare scop, dar conduse de Caesar primatele devin o forta in fata careia nimic nu ramane in picioare. Un pic exagerat, e drept, dar parca plauzibil. Ce m-a surprins cu adevarat a fost, insa, efectul pe care il are Koba (Toby Kebbell) – o ura vicioasa, care a distrus totul in cale, “vociferata” cu foarte mult succes de un actor relativ tanar si aparent cuminte.

Daca primatele au destule figuri de lider printre ele, oamenii nu par a beneficia de acelasi tratament frumos din partea sortii. Dimpotriva, la carma lor sta o mana de oameni dezorientati, a caror supravietuire in acest mediu ostil este pusa la indoiala. Malcolm (Jason Clarke), un idealist convins care permite sa se intample o gramada de greseli. Dreyfus (Gary Oldman, obosit si imbatranit, fara niciun pic de emotie in acest film) isi asuma rolul de lider fara a face vreun efort sa-l sustina. Ellie (Keri Russell) este singurul personaj feminin numit din film, dar asta nu contribuie deloc la importanta ei, ea practic fiind acolo pentru a oferi ceva dezvoltare lui Malcolm si fiului sau. Alexander (Kodi Smit-McPhee) pare un tanar interesant, dar nu i se da sansa sa fie mai activ sau mai prezent pe ecran, asa ca ramane doar un stereotip pentru teenage angst.

Dawn of the Planet of the Apes este un spectacol, nu neaparat vizual, cat emotional. Toate senzatiile si sentimentele sunt amplificate si forta bruta care le alimenteaza este motorul filmului. E un pic ridicol sa vezi maimutele comunicand prin semne, iar asta te sileste sa citesti subtitrari mai putin corecte din punct de vedere gramatical, dar totusi – linistea asta a sunetelor te face mult mai atent la emotiile de dincolo de ecran. Esti martor tacut la ganduri si iubire si furie si nedreptate, iar pentru asta Matt Reeves a fost alegerea perfecta pentru un regizor cu multa atentie la detalii fine.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu