Elysium

Postat in Reviewuri de - octombrie 03, 2013
Elysium

Numele filmului e un pic prea pretentios pentru gustul meu, cum ar zice americanii, si nici prezenta lui Matt Damon, pe care nu l-am remarcat pana in prezent ca actor, nu m-a convins initial, dar am fost convinsa ca vizionarea lui Elysium nu e o pierdere foarte mare de timp.

Premisa de la care se porneste e cel putin interesanta, dovedind ca apetitul nostru pentru utopii (sau distopii) nu e nici pe departe la final. Elysium incearca sa ridice unele semne de intrebare, sa nasca filosofii referitoare la viitor, exoscheleti (mania lui Blomkamp, se pare), mascandu-si adevaratele intentii sub titulatura de de “film de actiune”. Despre Elysium putem spune multe, inclusiv ca abunda de clisee, actorii sunt slab utilizati, jocul lor fiind mai mult mechanic, efectele sunt prea multe, product placement destul de des si enervant, dar nu putem spune ca are un erou.

Da, e adevarat, personajul lui Damon (Max) se sacrifica pentru restul lumii, dar nu e prima lui optiune. Pentru el, intotdeauna, numarul 1 a fost el. Imi place alegerea lui Blomkamp de a pune in rolul lui Robin Hood (caci asa am vazut eu filmul – drept o reiterare a vechii povesti) un om care nu numai ca nu merita sa fie martir, dar nici macar nu voia. Asa ca ne-am ales cu un Robin Hood involuntar in timpuri tulburi, unde totul e alb sau negru. Ne-am ales cu mult gri, bazat pe ultima solutie a oamenilor si pe legile lui Asimov (robotii de la final pareau rupti din lumile sale).

In Elysium nu se fura bani sau alte bogatii, se fura o idee, un concept, un mod de viata si, peste toate, un drept pe care acum il consideram inalienabil: dreptul la o viata mai buna, fara restrictii de niciun fel. Se fura toate astea si se dau mai departe, la distanta de un singur click. Si asta il face pe Elysium un film grozav conceptual, dar din pacate foarte prost executat.

Actorii sunt robotici, cu singurele exceptii fiind Jodie Foster si Sharlto Copley (Kruger). Pe de o parte avem dictatura si opresiunea, pe de alta mana ei lunga si razbunatoare. Si nimic din ce fac impreuna nu are consecinte pozitive, asa ca e un film la care poti spune usurat “karma”.

Matt Damon este, insa, plictisitor din cale-afara, exagerat teatral uneori si alteori de-a dreptul pueril, atat in jocul actoricesc, cat si in constructia personajului. Dar o productie de acest tip avea nevoie de un nume mare pentru a castiga statutul de blockbuster, si probabil Tom Cruise era ocupat, Bruce Willis prea batran, Will Smith prea “etnic”, Brad Pitt tocmai lansase World War Z si tot asa…

O sa subliniez si aspectul legat de muzica din film care mi-a placut cel mai mult. Tranzitiile intre cele doua “Pamanturi” s-au facut impecabil, pe unul avand muzica urbana, rap, hip hop si alte sunete reprezentative, iar pe Elysium am fost intampinati cu Bach, ba chiar cu bucata mea preferata – Cello Suite No. 1 in G major. Am apreciat rafinamentul acestor mici detalii, caci se stie ca Blomkamp este un regizor care tine la ele.

Ce n-am apreciat, insa, a fost mania lui pentru shaky cam effects si abordarea sa a la cinéma vérité, aspect ce devine usor-usor din ce in mai utilizat in zilele noastre si face orice productie sa-si piarda aerul original pe care ar trebui sa-l aiba.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu