Ex Machina

Postat in Reviewuri de - iunie 18, 2015
Ex Machina

Ex Machina este unul dintre puținele filme de anul acesta pe care le voi deține fizic. Creația lui Alex Garland, care este un artist în adevăratul sens al cuvântului, este, probabil, unul dintre cele mai neobișnuite mixuri de emoție, artificialitate, inteligență și sensibilitate, cu o doză incredibil de ridicată de filosofie pură.

Garland, mult timp recunoscut drept un scenarist de succes (Dredd, Never Let Me Go, Sunshine și 28 Days Later…), semnează și regia filmului, și senzația că Ex Machina e mult mai mult decât ce pare la prima vedere este mult intensificată de prezența lui în spatele camerei. Filmul se transformă astfel dintr-un SF în aparență simplu într-o dramă plină de subtilități ce aduc aminte de mitul creatorului, în paralel cu mitul lui Prometeu, și permanentele referințe din cultura pop îi dau o notă de autenticitate și actualitate.

Fără să fie vreo bombă cinematografică, Ex Machina cred că o să capete statut de sleeper hit și/sau cult movie, și pe bună dreptate. În afară de Oscar Isaac, care este un actor ce nu transmite nimic în majoritatea timpului (atât în filmul ăsta, cât și în altele), nimeni de pe afiș nu poate revendica titulatura de vedetă.

Alicia Vikander este “mașina” din titlu, și înfățișarea ei inocentă și rece se mulează perfect pe personajul pe care îl joacă. Vikander este Ava, un robot care servește drept casă fizică pentru un sistem de inteligență artificială supus arhi-cunoscutului test Turing. Alicia Vikander este credibilă în absolut orice ipostază, fără să aibă stângăcia lui Caity Lotz, care interpreta tot o Ava în The Machine, și este de o frumusețe fascinantă și perfectă în Ex Machina.

Domhall Gleeson, fiul lui Brendan Gleeson (un actor cu care Garland a colaborat pentru 28 Days Later…) este, practic, cel care o testează pe Ava. Un programator de succes, despre care singura concluzie evidentă este că suferă de prea multă naivitate și încredere în oameni, Caleb este un idealist deghizat drept pragmatist, blocat la stadiul copilăriei în dezvoltarea emoțională, foarte ușor de manipulat și de controlat, atât de Ava, cât și de Nathan.

Nathan (Oscar Isaac), cel care reprezintă evoluția evidentă, genul de autosuficiență inteligentă, geniul care controlează tehnica, dar nu și emoția, cel pentru care omul nu e important, este, cred, primul rol al actorului în care mi se pare că este pus în valoare. Sociopatia subtilă a lui Nathan este rezultatul unei fine psihologii de care Alex Garland dă dovadă iar și iar, și reacțiile sale, improprii și impulsive, sunt un spectacol la care nu poți rămâne indiferent.

Ex Machina are talentul de a uni concepte tehnice, filosofice și mitice într-un singur produs, foarte bine finisat. E un film pe care l-am așteptat cu sufletul la gură, și de care nu am avut nici măcar o clipă îndoieli. E printre puținele filme pe care le-am intuit aproape în totalitate, fără să mă supere predictibilitatea lui.

Foarte bine ancorat în realitate, Ex Machina prezice un viitor destul de sumbru, în care omul devine dispensabil și mașinile vor adopta și intensifica acele caracteristici care au făcut rasa umană să evolueze și să se adapteze, iar ușurința cu care Alex Garland alege să dezvăluie acest iminent pericol mă face să cred (și să sper) că suntem foarte aproape de această realizare. Felul subtil în care Garland alege să dezvăluie misterele unei noi epoci, corelate cu pasaje biblice și frânturi de ideologie romană, se împletește frumos cu muzica de pe fundal, pentru a întreține atmosfera apăsătoare și derutantă a unui viitor actual.

Ex Machina intră în cinematografe începând cu 19 iunie. Mulțumesc RoImage șCinema City Sun Plaza pentru invitația la film.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu