Exodus: Gods and Kings

Postat in Reviewuri de - decembrie 12, 2014
Exodus: Gods and Kings

Exodus: Gods and Kings este unul dintre filmele pe care abia le asteptam, pentru ca promitea sa fie grandios si epic in cel mai bun mod cu putinta, iar numele lui Ridley Scott si Christian Bale imi asigurau, intr-un fel, un standard inalt de calitate. Daca mergeti fara asteptari de genul “sa respecte biblia” sau “sa respecte Biblia”, va garantez ca filmul o sa fie cel putin suportabil.

Povestea se bazeaza pe Exod, capitolul biblic care il are drept personaj central pe un Moise usor confuz, si Christian Bale parea, cel putin la inceputul filmului, perfect in rolul asta. Dupa vreo jumatate de ora, deja ma plictisisem de arogantele lui, semn ca n-a depasit momentul Batman si ca a uitat sa evolueze profesional, dar am apreciat simbolistica pe care i-a oferit-o Scott in scenele de inceput. Un Moise in armura neagra cu doi cai negri, langa un Ramses imbracat in alb si auriu, cu doi cai albi – dualitatea scenei a conferit un impact vizual si felul contradictoriu in care regizorul a ales sa-si introduca personajele, dictat de relatia dintre cei doi, a ramas pe vecie infipt in creierul meu.

Aroganta si autosuficienta lui Bale sunt potrivite pentru rolul de general al armatei egiptene, in special in scenele cu “auditul” din Pithom, dar ca lider al evreilor nu par sa aiba intensitatea potrivita niciodata. Ceea ce iarasi ma face sa subliniez o problema a actorului – in ciuda rolului sau important, Moise nu e niciodata implicat in relatiile cu ceilalti actori. Ramses (Joel Edgerton) pare sa ii caute aprobarea si iubirea in fiecare scena, si tot ce primeste e indiferenta si loialitate dictata de reguli. In scenele cu Zipporah (María Valverde) am avut parte de cea mai “romantica” invitatie la sex – “proceed“, si in rest oricum nu conteaza.

Pe mine Moise, ca personaj, nu m-a convins deloc. Mi-a dat mereu senzatia ca facea ce trebuie doar pentru ca trebuie, nu pentru ca l-ar fi manat vreun spirit al dreptatii, vreo convingere launtrica. Cred ca aroganta lui Bale s-a extins si asupra personajului si n-a reusit sa creeze adancimi si dimensiuni dintr-un rol care ar fi trebuit sa fie profund si plin de talc.

Joel Edgerton, insa, face din Ramses un mare rege. Pus in fata dumnezeului lui Moise, Ramses da dovada de pasiune, frica, furie, momente de nebunie temporara, aroganta nesabuita si e uman pana in maduva oaselor. De aceea, regele lui Edgerton bate zeul lui Bale oricand si oriunde, pentru ca nu ai cum sa nu suferi alaturi de el, sa nu te infierbanti alaturi de el, sa nu vrei sa fii ca el sau mai bun ca el. Si e pacat ca Ridley Scott nu s-a ocupat un pic mai mult de personajul asta, pentru ca ar fi meritat mai multa atentie decat apatia unui Moise care il joaca pe actorul sau, si nu invers.

In ciuda numeroaselor personaje, filmul este despre Moise, si nici el nu este utilizat cum ar trebui. Relatia lui cu un Ramses usor gelos, relatia lui cu Seti (un John Turturro fabulos), tatal lui Ramses, relatia lui cu Tuya (o Sigourney Weaver totally forgettable), relatia lui inexistenta cu Zipporah, despre care Scott vrea sa ne faca sa credem ca e o relatie intre egali (yeah, right!), relatia lui cu fiul sau si, nu in ultimul rand, relatia lui cu dumnezeu. Din toate relatiile astea nu ne alegem cu nimic. Moise nu se transforma, nu evolueaza, ba dimpotriva, ramane cam impasibil si indiferent la tot ce se intampla. Restul oamenilor din viata lui au statut temporar si par sa nu fie prea importanti, si dumnezeul lui (un copil-actor pe care trebuie sa-l tinem minte, Issac Andrews) e unul ciudat de agresiv si razbunator, iar pe Moise nu pare sa-l deranjeze chestia asta.

Ca cititor de Biblie, recunosc ca nu m-au deranjat artificiile din film. Exodus: Gods and Kings este superb realizat, dar extrem de subiectiv, si nu e absolut nicio problema cu asta. Ce deranjeaza sunt americanismele care imping iubirea (istoria ne invata ca Vechiul Testament era despre orice, in afara de iubire), chestie care ar putea scoate din sarite fanii Bibliei si ai adevarului istoric. Pe langa “iubirea” excesiva, mai avem si niste discursuri despre drepturile omului, pentru ca… N-am inteles de ce, dar sunt. Peste toate astea, o combinatie placuta de muzica epica si traditionala, in proportii decente de ambele parti, asigura o atmosfera suficient de grandioasa, dar realista, pentru un film care numai grandios si realist nu e.

Concluzia finala e ca Exodus: Gods and Kings e un film care merita vazut. Daca nu esti prea pretentios. Si daca nu tii la adevarul istoric. Si daca nu esti prea religios. Filmul e doar un film, si ca mijloc de distractie, e destul de bine realizat. Scenele de lupta sunt foarte bine realizate, muzica e elementul care completeaza perfect momentele tensionate, actori mari livreaza replici putine si usurele, dar cu la fel de mult de talent, iar rezultatul final, chiar daca e lungut, merita vazut. Beneficiar al unei distributii care echilibreaza nepasarea lui Bale si care te ajuta sa te implici in atmosfera biblica, filmul are marele avantaj de a putea fi inteles si fara sa citesti materialul sursa. O asemenea productie trebuie musai savurata in 3D, macar sa stiti ca va speriati cum trebuie cand se joaca Moise cu apa.

Exodus: Gods and Kings intra in cinematografe incepand cu 12 decembrie. Multumesc OdeonFilm pentru invitatia la film.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu