The Fault in Our Stars

Postat in Reviewuri de - iulie 01, 2014
The Fault in Our Stars

Cred ca Shailene Woodley e pe un val mare, pentru ca in ultima vreme nu pot scapa de fata ei cand vine vorba de un film nou. Fara a fi vreun talent extraordinar sau vreo prezenta deosebita, tanara actrita reuseste sa monopolizeze atentia Hollyowoodului, fara a-l subjuga, asa cum o face Jennifer Lawrence, ci jucand cartea rudei sarace de la tara cu un anumit farmec, despre care trebuie sa recunosc ca o prinde.

The Fault in Our Stars speculeaza o tona de subiecte foarte box office friendly – iubire intre adolescenti, cancer, drama, proximitatea mortii, dorinte neimplinite sau implinite pe jumatate, totul sub privirea protectoare a Hollywoodului, care supravegheaza atent tot ce poate insemna bani din partea publicului puber si post-puber.

Stiti foarte bine ca nu imi place sa fac comparatii intre materiale sursa si peliculele adaptate de cetatea filmului, dar cu un punct sunt de acord. Daca Hazel Grace (Shailene Woodley) este un personaj destul de cliseic si pierdut in lupta cu viata, Augustus (Ansel Elgortfost frate al lui Woodley in Divergent) este superb. Mie si Augustus din roman mi-a placut, fiind opus lui Hazel Grace, avand o vivacitate extraordinara si molipsitoare, chiar si dincolo de pagini, iar Ansel Elgort mi se pare alegerea perfecta pentru acest rol.

Figura sa relativ anonima i-a permis sa portretizeze un personaj care n-a fost nicicand alb sau negru, ci mai degraba a absorbit toate culorile posibile, afisand un gri perfect unui spectator neinitiat. Ca sa fac tot o paralela cu un film de-al lui Shailene Woodley, Augustus este un Sutter (Miles Teller) din The Spectacular Now cu ceva mai multa profunzime, educatie si bun simt.

Shailene Woodley, insa, nu reuseste sa polarizeze asa cum ar trebui atentia privitorului. Daca pana acum asta era doar o banuiala de-a mea, cu acest film concluzia mea a fost luata, fara a fi totusi definitiva si irevocabila. Da, Woodley este o actrita cu potential, dar s-o vad mereu in rolul asta de suferinda ii umbreste talentul, iar daca nu isi va diversifica portofoliul, nu stiu ce sanse mai are sa devina un nume mare. Da, se descurca ok-ish in pseudo-drame adolescentine, framantari puerile sunt la tot pasul, gata-gata sa fie monetizate, dar parca si jocul asta devin plictisitor la un moment dat, iar ea nu pare capabila de mai mult.

Filmul, in intregimea sa, merita observat. Nu privit, nu savurat, doar observat. Fie si doar pentru scurta prezenta a lui Willem Dafoe, in rolul lui Peter van Houten, autor excentric de cuvinte grele, prezenta care aduce salbaticie si curaj peliculei. Fanii True Blood il vor revedea pe Sam Tramwell un pic mai batran, dar la fel de carismatic, si The Fault in Our Stars este inca o poveste tragica monetizata subtil de Hollywood.

Intr-un fel, ma bucur ca romanul cu acelasi nume al lui John Green a fost regizat de Josh Boone, de al carui nume se leaga ecranizarea, cu si mai mult succes, a romanului The Stand al lui Stephen King. Boone mi se pare un regizor transant si nemilos, care nu vrea sa infrumuseteze cu niciun chip o poveste trista, care tine cu tot dinadinsul sa-ti arate viata asa cum e ea si care te face, pana la final, sa speri ca lucrurile se vor redresa in vreun fel. De atingerea asta magica beneficiaza tot filmul, iar pentru mine a fost o experienta mult mai optimista decat cea a cartii.

Recomand The Fault in Our Stars tuturor celor care cred in profunzime adolescentina si iubire vesnica, tuturor celor care cred ca nu moartea e linia de sosire si tuturor celor care cred ca domnisoara Woodley mai are o sansa la o cariera exceptionala.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu