Foxcatcher

Postat in Reviewuri de - octombrie 27, 2014
Foxcatcher

Daca va plac dramele dramatice (pun intended!), va spun de la bun inceput ca Foxcatcher e pentru voi. Eu personal m-am inteles tare greu cu ritmul asta serios al filmului, care cumva te obliga la un realism exagerat si care nu lasa loc de nimic altceva in afara de gravitate, dar tot ritmul acesta greoi este cel care te face sa te implici in povestea spusa de Bennet Miller si ii da o savoare incredibila si un hiperrealism autentic.

Cel mai mare defect al lui Foxcatcher e ca ridica prea multe pretentii si are nevoie de un efort sustinut din partea regizorului si actorilor pentru a parea si altceva decat un film care incearca prea mult sa fie inteligent si profund. Sau poate nu inteleg eu cum merg dramele biografice cu si despre sport, caz in care va rog sa ma scuzati.

Bennet Miller face o treaba buna cu regia – isi construieste cu o religiozitate atenta niste personaje pe care le tine departe de clisee, personaje in care “varsa” trasaturi de caracter care de care mai speciale si mai inedite, all the while mentinand un nivel al sunetelor relativ jos, asezonand cu un pic de muzica, jazz sau clasica, si pictand culori atat de retro, incat tot decorul devine un alt personaj, gata sa sustina lupta de pe ecran. Foxcatcher vine cu o liniste apasatoare, grava, care iti permite sa te concentrezi doar pe personaje, si pentru asta trebuie salutata directia lui Miller, care iti permite sa ramai imun la orice alte “distractii” de pe ecran. Tot Foxcatcher vine cu niste culori reprezentative pentru epoca anilor ’80, diferite de viata pictata de American Hustle, Argo, Life of Crime si alte drame din amintirea recenta.

Filmul are calitatea de a se dezvalui atat de incet spectatorului, si de a-i capta atentia cu scene sporadice, pline de iubire, sau cu scene violente, la fel de sporadice, in cele mai neasteptate momente. Fara un ritm alert, fara vreun mister major, dar si fara un villain declarat, Foxcatcher pare sa pluteasca in deriva linistii apasatoare de care va spuneam mai devreme, in aparenta, fara sa aduca vreo rezolutie concreta.

Distributia este fascinant de urmarit, mai ales tinand cont de carierele actorilor de pana acum, dar si de transformarile fizice la care s-au supus.

Steve Carell face rolul vietii lui, interpretandu-l pe John du Pont cu o precizie suparatoare pentru ochiul neformat, obisnuit sa-l vada in comedii. Carell se transforma, devenind una cu personajul sau, caruia ii imprumuta ticuri si gesturi si expresii faciale cu o naturalete dubioasa. Adaug la aceasta si o transformare fizica evidenta, plus cateva trasaturi negative de caracter, si sunt convinsa ca veti vrea sa-l vedeti in rolul lui du Pont si, mai mult de-atat, veti vrea sa-l vedeti si in alte roluri, cel putin la fel de complexe.

Despre Channing Tatum, numai de bine. Il tot stiam din comedii mai mult sau mai putin romantice, stiam ca e un tip care arata cel putin bine (arata chiar foarte bine, daca ma intrebati pe mine), asa ca ce i-a trebuit lui sa joace in rolul lui Mark Schultz, fost campion olimpic intrat sub vraja lui du Pont. Gandind-o la rece, evolutia lui Mark este una reala, si poti intelege motivatia personajului, care a fost construit intr-un mod extrem de natural. Faptul ca Tatum ii da viata e un pic ciudat, tinand cont de evolutia carierei sale de pana acum, mai ales ca actorului ii reuseste un personaj complex, care trebuie sa se exprime in cuvinte putine, si care nu are libertate de miscare decat in prima jumatate a filmului.

Despre Mark Ruffalo, iarasi – numai de bine. In rolul lui Dave Schultz, fratele lui Mark, Ruffalo e si el de nerecunoscut, la fel ca si Carell, si Tatum, dar cu o alta abordare, mult mai potolita din punct de vedere fizic, si mai plina de emotie. Ruffalo face din Dave un personaj pentru care esti in stare sa te bati cu muntii, cu care tii pana in panzele albe, si asta in doar cateva scene. Iar asta nu e putin, mai ales tinand cont de faptul ca Mark Ruffalo nu e printre preferatii mei.

Sienna Miller imbogateste peisajul din care face parte familia Schultz, si e total nememorabila. Vanessa Redgrave, insa, in cele cateva scene in care apare in rolul mamei lui John, Jean du Pont, acapareaza atentia tuturor.

Fascinatia asta pentru drame biografice, fie ca implica sau nu sportivi, nu e recenta, si sunt convinsa ca Foxcatcher nu e ultimul film din categoria asta. Filmul este extrem de bine realizat, chiar daca unora s-ar putea sa li se para ca are un ritm mult prea lent; eu sunt de parere ca acest ritm este cel care iti permite sa “cunosti” personajele si sa te implici in poveste alaturi de ele. Da, multe scene sunt obsesive, multe sunt obositoare, si unele dintre ele sunt de-a dreptul terifiante, dar filmul tot bun ramane, in ciuda lentorii de care da dovada pe parcursul celor 134 de minute.

Am vizionat Foxcatcher in cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest. Filmul a castigat premiul pentru cea mai buna regie in cadrul Festivalului de la Cannes. Foxcatcher este adus in Romania cu sprijinul InterComFilm.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu