Freaky Friday: The Crazies

Postat in Freaky Friday, Reviewuri de - octombrie 25, 2013
Freaky Friday: The Crazies

Fear Thy Neighbor. OK.

The Crazies le are pe toate: niste oameni transformati brusc in monstri, un virus, ceva teoria conspiratiei, cruzime cat cuprinde, violenta pe masura si un final (relativ) deschis. Ah, si numele lui Romero drept producator si contribuitor la scenariu. All in all, reteta perfecta pentru un film horror, one would say.

Filmul e grozav de bine facut, pentru un un horror contemporan. Cand ai senzatia ca le-ai vazut pe toate, apare cate-o mica bijuterie precum The Crazies, care te tine cu sufletul la gura pana la final, care te sperie (fara sa te ingretoseze) si care nu lasa sa dormi.

Plasat in nemuritorul orasel american mic, unde toata lumea e prietena cu toata lumea, The Crazies nu beneficiaza de o premisa originala, dar se descurca foarte bine cu o poveste cliseica pe care o transforma intr un recital al groazei.

Avem un virus, not your standard T-virus, doar un Trixie amarat (da, stiu, am ras si eu de numele asta cu iz country) care ii transforma pe oameni in niste criminali. Nu, nu zombie, nu “infuriati” – doar niste criminali cu sange rece, sadici si calculati. Yay?

Evident, guvernul e implicat si el pe-acolo, se purcede la o lupta contra timp, contra virus si contra guvern, lucrurile se precipita si totul se duce la vale.

Actorii nu sunt grozavi, insa filmul e bun si fara star power si talent. Timothy Olyphant e banal, uneori arata ca un pusti de liceu, replicile lui sunt banale, are parte si de cateva momente penibile (mai ales pe final), dar cred ca trasaturile lui “standard” si figura de familist au fost motivele principale pentru care a primit rolul.

Radha Mitchell vine si ea cu figura de girl next door, gata sa ajute oricand, suport al familiei, doctor tanar si cu perspective, dar la fel de putin talentata ca si consortul ei.

M-au impresionat, insa, cei doi actori din rolurile secundare: Joe Anderson si Danielle Panabaker. Pe cea din urma o stiam din Girls Against Boys si deja ma impresionase, dar Anderson a avut un rol ciudat – legatura lui cu seful lui era cel putin dubioasa si prea putin credibila in viata reala. Cu toate acestea, actorul a stiut sa se “joace” cu ce avea si i-a iesit bine.

Din tot filmul am apreciat cel mai mult machiajul. Nu s-a abuzat prea mult de CGI in The Crazies, asa ca echipa care s-a ocupat de “imbunatatirea” aspectului fizic a avut o treaba laborioasa, dar care a iesit genial. Pentru ca nu vorbim de zombie, artistii care s-au ocupat de machiaj au incropit o idee inspirata din vreo 3 boli, toate urate (rabie, tetanos si sindromul Stevens–Johnson), iar rezultatul final, aplicat pe actori, era gata dupa 3 ore.

Nu tocmai original, dar tocmai din acest motiv, suficient de realistic, machiajul infatiseaza niste monstri care si-au pierdut umanitatea si care-si folosesc functiile cognitive pentru a ucide. Neat, huh?

The Crazies a fost, pentru mine, unul dintre cele mai bune filme horror din ultimii ani. S-a jucat cu niste elemente cunoscute, a facut din suspans un tel (atins de foarte multe ori), scenele au fost intense, sentimentul ca totul e fara scapare era permanent, iar neputinta de a ajuta personajele de dupa ecran era de-a dreptul enervanta. La final, mi-a fost frica sa sting lumina, iar asta ma face sa incadrez filmul intr-o categorie aparte – never without the lights on, din care mai fac parte doar Dawn of the Dead si The Descent.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu