Freaky Friday: The Last House on the Left

Postat in Freaky Friday, Reviewuri de - iunie 13, 2014
Freaky Friday: The Last House on the Left

Filmul despre care am ales sa va povestesc astazi este unul greu de digerat, un pic mai socant decat The Girl Next Door si mai violent decat pot inghiti in mod obisnui. Am avut cateva rezerve in a-l recenza, si nu doar pentru ca nu este neaparat horror, si nu este nici prea recent, dar pe de alta parte, Wes Craven este un nume mare in cinematografie, asa ca merita si el macar un review pe Couch.ro.

Dintre filmele lui Wes Craven, cel mai mult m-a impresionat The Last House on the Left. Brutalitatea sa sincera, fara perdea, m-a socat in mod absolut inca de la prima vizionare. Caci da, acesta e un film pe care, contrar asteptarilor mele, am ales sa il vad de mai multe ori. Si de fiecare data, a starnit aceleasi emotii puternice. Dezgust, teama, furie, dorinta de razbunare, mila, detasare, sadism – The Last House on the Left aduce in meniu emotii pe care nu le crezi capabile in timpul vizionarii unui film.

Din punct de vedere al distributiei, filmul nu are nume foarte mari, dar actorii care sunt uimesc prin taria de caracter de care dau dovada. Mari Collingwood (Sandra Peabody) si Phyllis Stone (Lucy Grantham) pornesc de la o inocenta specifica adolescentei si termina prin a fi distruse de mizeria umana.

Umilintele repetate si atrocitatile din film in mod sigur nu sunt pentru cei cu stomac sensibil, si nici pentru cei care nu considera razbunarea o arma potrivita. Cruzimea din film poate fi cu greu egalata, din punct de vedere cinematic, desi are concurenta serioasa cu I Spit On Your Grave, The Virgin Spring, Salo, Cannibal Holocaust si alte “dubiosenii” de factura hollywoodiana. Unul din tagline-urile filmului este “It’s only a movie”, repetat ca o mantra de spectatorii total nestiutori la prima vizionare.

Muzica, insa, este un element aparte in The Last House on the Left. Pot spune ca, in afara de filmele lui Quentin Tarantino si David Lynch, in ecranizarea ce poarta semnatura lui Wes Craven am identificat coloana sonora drept un personaj de sine statator. Craven aduce sunetele in prim plan, reusind sa te faca sa creezi conexiuni intre scenele de o violenta gretoasa si muzica linistitoare, aproape angelica. Tot Craven aduce muzica specifica anilor ’70 in decoruri banale, parca incercand sa submineze importanta epocii si evenimentelor. Echilibrul intre vizualul puternic si sunetul calm este incredibil, dar incredibil de stanjenitor, si Wes Craven speculeaza foarte bine acest efect.

Ce imi place foarte mult la The Last House on the Left este finalul. Este sec, elimina emotia in mod aproape clinic si te face sa te simti eliberat de toata mizeria de pana atunci din film. Filmul este controversat si a fost si interzis la anume momente din viata asta, iar tot buzz-ul din jurul lui a ajutat la cladirea unei legende care nu da nici pe departe dreptate rezultatului final.

Wes Craven a reusit sa construiasca un horror pornind de la o intamplare posibila in absolut orice moment al zilei, in absolut orice conditii, si a demonstrat ca raul vine, de multe ori pe nesimtite, din cele mai banale locuri.

Usurinta cu care a demonstrat asta va va lasa cu nelinisti si dialoguri interioare in voce joasa, iar sfarsitul filmului va va face sa cautati arme peste tot in jurul vostru, deci filmul isi atinge scopul suprem.

Trebuie sa mentionez si remake-ul din 2009, care nici pe departe nu merita atentia publicului, pentru ca abilitatea de a aduce groaza in suflete este serios ciuntita, in favoarea unui film mai digerabil si mai usor.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu