Fury

Postat in Reviewuri de - octombrie 24, 2014
Fury

Ca sa fie clar din start – nu prea imi plac filmele cu si despre razboaie, nu il suport pe Shia LaBeouf si nici Brad Pitt nu face parte din actorii mei preferati. Razboaiele sunt foarte greu de refacut pentru cinematografe, Shia LaBeouf e o salata de beouf si Brad Pitt este genul de actor care inca mai calareste un val demult apus. Sau,  cel putin, asta era parerea mea pana la Fury.

David Ayer e un regizor si scenarist cu foarte mult potential, to say the least, si faptul ca e foarte sigur pe ceea ce face se vede si in Fury. Cu o filmografie care include Training Day, The Fast and the Furious, S.W.A.T., Street Kings si End of Watch, cred ca pot declara cu usurinta ca Ayer se pricepe sa aduca actiunea in drama, si sa le asezoneze cu un pic de suspans, in timp ce-si dezvolta personajele in decurs de cateva ore. Ei bine, fix asta se intampla si in Fury.

Din punct de vedere vizual, nu ai cum sa nu te deprimi vazand filmul. Ororile razboiului sunt, cred eu, extrem de fidel redate, si daca ramai impasibil la scenele de lupta, esti cel mai mare insensibil de pe pamantul asta and you should feel ashamed!

Fury are o eleganta in mizerie si o gratie in violenta sa imposibil de pus in cuvinte, cadrele sunt extrem de bine realizate, chiar daca miscarea de pe ecran pare browniana, in cel mai bun caz, Ayer reuseste sa surprinda si sa retransmita publicului ordinea dintr-o dezordine amara, fara niciun ocolis, fara nicio perdea si fara niciun ascunzis. Daca ar fi sa compar, Fury reuseste sa te scoata din inocenta si naivitate fara prea multe rezerve, si tocmai agresivitatea si maniera aceasta directa nu numai ca nu socheaza, ci te si apropie de poveste si personaje.

Revenind la personaje, Wardaddy, interpretat de un Brad Pitt usor apatic, dar care a smuls cateva interjectii admirative in special din partea publicului masculin (nu stiu ce faceau fetele, sincer), este arhetipul maestrului, gata sa te indrume, gata sa te apere, gata sa te conduca intr-o lupta din care n-ai nicio sansa si sa te scoata de acolo cu mai multe vieti decat aveai atunci cand ai intrat. In rolul asta ar fi putut juca oricine din generatia lui Pitt, dar poate ca, pe fondul lui Inglorious Basterds, aceasta decizie de casting a venit ca sa arate o fata mai dramatica si mai serioasa a celui de-al doilea razboi mondial si, oricat as fi eu de ne-fan, trebuie sa ii acord lui Brad Pitt titlul de “cel mai bun lider” si sa ii recunosc carisma, chiar daca inca refuz sa ii acord prea multe puncte la actorie.

Cu Shia LaBeouf am avut dintotdeauna o problema, si m-am bucurat sa vad ca n-am fost singura din sala cu un dinte impotriva lui. Dupa Fury, insa, ma vad silita sa-mi inghit cuvintele si gandurile mai putin ortodoxe pe care le aveam in privinta lui, pentru ca, macar in a doua jumatate a filmului, salata noastra de beouf il transforma pe Bible dintr-un fanatic religios intr-un om relativ echilibrat, cu loialitati surprinzatoare si un caracter fascinant. Bonus points pentru surprindere, zic eu, si la mai multe!

Michael Peña, cunoscut si drept “tipul ala din filmul ala”, are parte de un personaj relativ generic, un mexican grasun si vesel si plin de viata si de sfaturi bune, un personaj egal si neperturbat in profunzimea sa, dar care nu pare sa impacteze prea mult restul gastii din care face parte, si nici spectatorii nu au ramas impresionati de acest Gordo raboinic.

Jon Bernthal… Ah, dragul meu Shane (din The Walking Dead, evident)! Coon-Ass este fix cum ii spune numele – an ass. Am apreciat transformarea sa fizica, chiar si in ciuda unor mici scapari, si am apreciat ca Bernthal a facut dintr-un personaj simplu care ar fi putut avea potential de antagonist un om in adevaratul sens al cuvantului, cu bune si rele, cu ganduri, sentimente si greseli, cu care putem tot relationa, intr-o masura mai mica sau mai mare.

De departe, starul filmului este Logan Lerman, asa cum speram, de altfel. Pustiul asta mi-a dat de inteles din prima clipa cand l-am vazut intr-un film care are un potential incredibil, iar acum, cu rolul din Fury, cine mai are vreun dubiu, sa faca ce vrea cu el, ca n-o sa convinga pe nimeni. Povestea lui Norman, the Machine, este una clasica – the underdog story, indrumat de un personaj care cu drag si altruism face si pe tatal, si pe prietenul cel bun, si pe preotul din sat, si pe invatatorul drag din copilarie, totul in cea mai pura muzica de mitraliera care mi-a fost dat sa aud pana acum. Logan Lerman face din rolul lui Norman fix ce ma asteptam – straluceste in mizeria razboiului, in ciuda evidentei lipse de experienta, si iese, la final, invingator dintr-o lupta cu el insusi, cu prietenii sai si cu o lume intreaga.

Fury este o reconstituire fidela si deprimanta a razboiului, chiar daca e usor propagandistic pe alocuri, si la finalul filmului veti ramane, cu siguranta, cu gust metalic de gloante si senzatii de noroi pe picioare, si va veti bucura din tot sufletul ca n-ati trait acea epoca, va veti bucura din suflet ca voi si toti cei dragi voua sunteti in viata, si sunteti bine, si va veti bucura din tot sufletul ca cineva a reusit sa isi imagineze vremurile alea crude atat de bine, astfel incat voi sa nu fiti nevoiti s-o faceti. Fury merita vazut pentru o mie de motive, care de care mai tehnice si mai artistice, dar eu va spun ca Fury merita vazut pentru un singur lucru: pentru ca merita sa stiti ca eroii anonimi au murit pentru ca noi sa traim.

Multumesc Freeman Entertainment si Cinema City AFI Palace Cotroceni pentru invitatia la film.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

2 comentarii

  • Nu inteleg cum ai putut scrie atat de frumos despre film… Nu s-a intamplat nici jumate din ce zici tu aici. Si la ce final comun/cliseic a avut aproape ca am uitat ca mi-a placut realismul scenelor de lupta (si aici as adauga ceva despre laserele star wars: de ce rosii? de ce verzi/albastre??)

    • Multumesc pentru comentariu.
      Nu inteleg la ce te referi cand spui ca nu s-a intamplat nici jumatate din ce zic.
      Am fost cu asteptari zero la acest film, pentru ca avea destule elemente care sa-mi justifice rezerva, si am iesit de acolo nu super-indragostita, ci extrem de multumita de un film bine facut.
      Acum, realismul povestii in mod sigur lasa de dorit (nu am de unde sti cu exactitate, pentru ca n-am trait atunci), si in plus si mie mi s-a parut propaganda evidenta, dar din punct de vedere tehnic, vizual, actoricesc, al decorurilor, filmul merita laude.
      Si te inteleg la chestia cu laserele, si eu am gandit asa la momentul ala, dar dupa ce m-am mai gandit, am vazut-o in felul urmator: probabil ca aveau nevoie de un element relativ SF, un element care sa simbolizeze intr-un mod aparte optimismul pe care il aveau oamenii de atunci cand priveau in viitor. Ori e asta, ori e o metoda foarte amuzanta de a rupe negativismul filmului si de a oferi un aer mai light atmosferei. 🙂

Lasa un comentariu