Get on Up

Sunt uneori filme care nu impresioneaza prin absolut nimic. Am un draft pentru Get on Up care asteapta sa fie finalizat de cateva luni bune, si revederea filmului tot n-a reusit sa trezeasca ceva in mine. Probabil pentru ca, in ciuda executiei ca la carte, filmul nu are emotie si nu e memorabil. Asta e, pe scurt, marea mea problema cu el.

Get on Up este o drama biografica despre viata lui James Brown, jucat de un Chadwick Boseman cu destula carisma, dar insuficienta implicare. Nu stiu cat la suta din filmul regizat de Tate Taylor se apropie de realitatea lui James Brown, cert e ca, din punct de vedere obiectiv, filmul respecta cat de cat culorile si epocile pe care le evoca si nu pot spune ca remarc vreo scena care sa ma faca sa am dubii.

Boseman insista sa fie credibil in rolul lui Brown, dar sunt putine momentele in care chiar pot spune ca ma impresioneaza, si de multe ori face nota discordanta cu restul distributiei, care pare dominata de el, si nu de personaj.

Nelsan Ellis, insa, o mai veche dragoste de-a mea, captiveaza intr-un rol secundar cu ceva mai multa profunzime, iar actorul face din Bobby Byrd un personaj cu ceva mai multa importanta decat ii acorda istoria.

Dan Aykroyd – who?, as putea intreba dupa Get on Up, pentru ca actorul e total invizibil in rolul lui Ben Bart, iar Viola Davis si b, ca de obicei, steal the show cu foarte multa lejeritate, alaturi de un Lennie James pasager, dar intens si memorabil.

In rest, muzica funk, sunetul inconfundabil al lui James Brown, stropit cu alcool, violente, promiscuitate si razboi domina povestea un pic prea subtire pentru un biopic cu pretentii, dar care totusi, nu e chiar atat de prost realizat incat sa nu conteze.