Ghost in the Shell

Postat in Reviewuri de - aprilie 03, 2017
Ghost in the Shell

Hollywood are tendinta de a se inspira din lucrurile care-mi plac mie mult de tot, si Ghost in the Shell n-a fost o exceptie. Animeul clasic, cunoscut fanilor si regasit in filosofiile din Matrix, aproape la fel de profund, dar puternic “vesticizat” in asa fel incat sa aiba sens pentru spectatorii sai, e o opera care transcede limba si cultura japoneza, asa ca mi-era greu sa imi imaginez in ce fel va fi translatata povestea in mediul steril al anilor 2010+ in asa fel incat sa fie si profunda, si actuala, si futurista in acelasi timp. Senzatia mea este ca e un experiment esuat al Hollywoodului, in aceeasi masura in care este un exemplar reusit de refacere a subiectului. Sa ma explic.

Ca remake, aproape cadru cu cadru in punctele cheie, Ghost in the Shell esueaza in a-si crea o voce proprie care sa-i spuna povestea. Nu ca Rupert Sanders ar fi vreun regizor talentat, ci mai degraba il vad un Zack Snyder mai sarac sufleteste, care reuseste sa execute foarte bine idei care nu-i apartin. Fara viziune, Ghost in the Shell varianta 2017 e doar o copie trista a lui Ghost in the Shell varianta 1995, cu imagini care aduc aminte de un Blade Runner uitat de public, dar si de imaginile lui Luc Besson si al sau The Fifth Element. Scarlett Johansson e si ea un bun executant, si e robotica in expresii si cuvinte, dar nu pentru ca ar fi ea o actrita prea capabila – aceeasi gama de expresii si cuvinte le are si in alte roluri, desi pot sa apreciez ca e altfel de actrita de actiune spre deosebire, sa zicem, de Angelina Jolie, care imi da senzatia ca a venit sa bata tot. ScarJo isi cauta roluri dubioase, aparent profunde, care sa dea impresia spectatorului ca e mai mult decat ce vezi cu ochiul liber, chiar daca nu e. Apreciez macar minciuna perpetua in care traieste, pentru ca actrita pare sa creada ca e tipul de rol perfect pentru ea si isi da cat de cat interesul sa fie credibila.

Ca remake, insa, Ghost in the Shell reuseste sa vorbeasca pe limba celor care nu pot depasi barierele lingvistice care sa ii lase sa vada originalul, sau barierele vizuale care nu ii lasa sa creada ca o animatie nu merita vizionata din motive de asociere cu Tom si Jerry, ca sa dau doar cateva din exemplele pe care le-am auzit impotriva originalului. Pentru o poveste hollywoodiana, Ghost in the Shell e actuala si nu prea, caci subiectul o sa para expirat celor care au vazut si Matrix, si Avatar, si chiar si Surrogates, si poate inca alte cateva filme SF. Efectele speciale sunt doar ok, din pacate, desi multumitoare pentru cei care n-au vazut animeul din 1995. Si recunosc, in mod obisnuit urasc discursul de genul “trebuie sa stii comic bookul/animeul/cartea/etc.”, asa ca daca iau ca atare filmul lui Rupert Sanders, trebuie sa admit ca nu e prea rau. Dincolo de probleme de genul “is Hollywood whitewashing?” sau “e suficient de profund?”, Ghost in the Shell e o ecranizare profunda – un pic de filosofie, stalcita de niste scene de actiune aproape nud, care compenseaza cu un SF aproape fascinant prin prisma efectelor speciale, filmul e unul care nu va fi ratat de public, indiferent de gradul de fanatism la adresa subiectului.

Ghost in the Shell a intrat in cinematografe incepand cu 31 martie. Multumesc RoImage si Cinema City AFI Palace Cotroceni pentru invitatia la film.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu