Guardians of the Galaxy

Postat in Reviewuri de - august 11, 2014
Guardians of the Galaxy

Guardians of the Galaxy e genul de film care te entuziasmeaza din prima clipa in care vezi trailerul, si trebuie sa recunosc ca-mi facusem mari sperante in legatura cu el. Pentru vara lui 2014, era aproape la fel de “sus” pe lista de asteptari, pe langa X-Men: Days of Future Past, viitorul Sin City: A Dame to Kill For si proaspat amanatul Jupiter Ascending.

Nefiind familiarizata cu subiectul (ma refer la comic book-ul care a inspirat filmul), nu pot sa declar cat la suta din poveste este urmarita in Guardians of the Galaxy, dar trebuie sa admit faptul ca filmul nu e deloc rau. Nu este grozav, nu stiu cat de mult s-au “tinut” de poveste (revenim si la subiectul asta, stay tuned!), dar filmul este chiar distractiv. Pentru oamenii care cauta vreo doua ore de distractie pura, nealterata de legende alambicate si efecte speciale ridicole, Guardians of the Galaxy este filmul la care sa mergeti.

Ce se intampla in film e destul de previzibil, inca de la prima scena: un copil e rapit de extraterestri, ajunge un fel de infractor simpatic si amuzant, cu destula priza la femei, se “aliaza” cu niste fiinte mai dubioase, printre care un copac si un raton, si prietenii intergalactice se nasc brusc. Sigur ca sirul asta de evenimente pare pretabil mai mult la intervalul de varsta 5-12 ani, dar sala plina de adulti dornici de distractie, efecte speciale, SF-uri de tot felul si comedie directa mi-a confirmat banuiala ca un copil ar putea tine cu greu pasul cu tot felul de referinte si aluzii.

Din ce vad eu, Chris Pratt este noul Jennifer Lawrence, un actor aparut, aparent, de niciunde, plin de energie si carisma, chiar si dincolo de ecran, genul care imbratiseaza stilul underdog foarte relaxat si care nu se ia prea mult in serios. Nu strica nici faptul ca he’s easy on the eyes, si hotararea asta amuzanta pe care o afiseaza in film te face sa-l indragesti relativ repde pe acest Star Lord (get it?!) pierdut in spatiu.

Zoe Saldana s-a alaturat si ea unei distributii maricele, in rolul unei extraterestre verzulii, plina de cicatrici sexy, gata-gata sa te ucida din priviri. Mie mi se pare un pic exagerat si personajul, si povestea lui, dar si felul in care Zoe Saldana alege sa o joace pe Gamora, dar baietii din public pareau sa nu aiba ceva impotriva lucrurului asta, asa ca va spun doar ca Gamora e genul de personaj “meh” si fara prea mare impact, vizual sau de alt fel. Cel putin nu la acest moment in film.

Cuplul de aur al filmului, Groot si Rocket, vin sa salveze situatia, fara sa fie nevoie: ei aduc si rasul pe ecran, acaparand orice scena in care apar, ei aduc si tehnologia, ei aduc si prietenia, ei aduc si drama, si speranta, si tot ce parea ca lipseste unui film mult prea lipsit de emotie pana atunci. Bradley Cooper isi imprumuta vocea lui Rocket (un raton modificat genetic pus pe ironii destul de fine), reusind sa ma surprinda si de data asta in mod placut, fiindu-mi foarte greu sa-l identific doar din “auzite”, iar mie mi se pare asta o mare dovada de maturitate profesionala din partea actorului care parea pe veci legat de The Hangover. Alaturi de Rocket avem un reprezentant al florei, capabil sa ingaime “I am Groot” cu asemenea intonatie incat sa completeze conversatii complexe si pline de inteles. Bineinteles, Groot este dovada talentului lui Vin Diesel, care pare sa-si asume din ce in ce mai multe riscuri, cu din ce in ce mai multe castiguri pentru cariera sa, iar asta nu poate decat sa ma bucure, pentru ca actorul asta merita mai mult decat roluri generice de bad guy care incearca sa devina bun.

Dave Bautista, in rolul lui Drax the Destroyer, completeaza un tablou improbabil, dar suficient de divers cat sa mearga, fara prea multa energie, conexiune cu restul personajelor sau carisma all by himself. Pe langa el, Michael Rooker, in rolul lui Yondu Udonta, a stralucit de-a dreptul, reusind sa afiseze fix doza de nebunie nemiloasa necesara unui bandit clasic, iar Karen Gillan, in rolul Nebulei, sora Gamorei, se apropie destul de mult de ceea ce ar trebui sa fie un personaj interesant. Pacat ca potentialul ei e retezat aproape imediat, si dezvoltarea ei abandonata rapid.

Ii mai remarc pe Djimon Hounsou, cu privirea sa plina de o nebunie ucigatoare, similara lui Midnite din Constantine, un John C. Reilly care reuseste sa ma acapareze, chiar si intr-un rol aparent relaxat, pe Glenn Close in, probabil, cel mai scurt rol al sau, si pe Benicio del Toro afisand extravagantele la care te astepti din partea lui, and then some.

Marvel a reusit o figura frumoasa cu acest film, imbinand intr-un mod foarte original viitorul si trecutul. Au adus pe acelasi ecran extraterestri colorati si conspiratii dubioase, si le-au oferit drept soundtrack muzica anilor ’70-’80, iar combinatia asta a reusit sa anime o sala intreaga, caci la fiecare acord de Hooked on a Feeling sau Come and Get Your Love, toata sala era cuprinsa de o frenezie egala cu energia transmisa de film.

Guardians of the Galaxy este, fara sa exagerez, un regal vizual, servindu-se de proportii atent calculate de talent, muzica, energie vie, carisma, drama, poante bune si relevante, actiune bine construita si conspiratii improbabile, fara a incerca sa se ia prea mult in serios sau sa-si uite misiunea principala – aceea de a distra spectatorul. Si pana la urma, asta-i tot ce conteaza.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu