Halloween 2014: Ôdishon

Postat in Halloween 2014, Reviewuri de - octombrie 27, 2014
Halloween 2014: Ôdishon

Ôdishon (sau Audition, pe engleza cea mai pura) e, pe buna dreptate, unul dintre cele mai wicked filme pe care le poti vedea. Inspirat de romanul cu acelasi nume scris de Ryû Murakami (un must read, in opinia mea, in materie de twisted stuff), Ôdishon este bolnav si fascinant si infricosator in niste proportii dureros de reale. Asezonat cu nitel suprarealism, filmul are o naturalete aparte si o inocenta grava, care devin din ce in ce mai terifiante, odata ce inaintezi in poveste.

Fara a beneficia de vreun nume celebru, in materie de distributie, Ôdishon reuseste, prin autenticitatea sa, sa te faca sa te asociezi cu oricare din personajele sale. Ryo Ishibashi il joaca pe Shigeharu Aoyama, un nene vaduv, care-si cauta fericirea la cativa ani dupa pierderea sotiei sale. Modul prin care face asta e un pic in afara conventionalului, dar relativ pragmatic – in baza unui “set” de trasaturi bine stabilite de el (culmea misoginismului, nu, fetelor?), Aoyama incearca sa dea de fericirea vesnica, cu ajutorul mintii creepy pe care o are prietenul lui cel mai bun, Yasuhisa Yoshikawa (Jun Kunimura).

Eu, personal, am trecut rapid peste elementul horror al filmului, fiind obisnuita si cu elementele perturbatoare ale lui Ryû Murakami, dar fiind si o mare degustatoare de filme de groaza de orice fel. Pentru persoanele mai sensibile, insa, acest lucru n-are cum sa fie (la fel de) valabil, pentru ca unele din scene devin rapid violente si crude, uneori chiar in mod gratuit, cel putin la prima vedere, iar trecerea de la idilic la terifiant se face atat de brusc, incat nici nu-ti dai seama cand se intampla asta.

La Ôdishon nu ai parte de scare jumps sau horror evident, iar suprarealismul nu e chiar atat de in your face, incat sa-l remarci de la bun inceput, dar constructia lui Takashi Miike se indreapta incet, dar sigur, spre un final surprinzator si dureros de crud in realismul sau.

Filmul lui Takashi Miike beneficiaza si de o realizare cinematografica exceptionala, unde fiecare cadru are un loc al sau, si fiecare secunda curge din cea precedenta cu o naturalete aparte. Tot filmul are un aer de liniste si calm, in timp ce emana gore si sange prin toti porii, fara sa uita de inocenta personajelor sale, si nici de transformarile lor spectaculoase.

Ôdishon reuseste sa adune in minutele sale doua feluri de cinema in aparenta diametral opuse – prima parte o sa va faca sa exclamati “vai, ce plictisitor e!”, in timp ce a doua va va face sa va acoperiti ochii. Poate un pic prea inteligent pentru iubitorii de gore, si in mod sigur un pic prea insangerat pentru iubitorii de thrillere si mistere, Ôdishon este, de fapt, un mix exotic de genialitate bolnava si, in pofida aparentelor neajunsuri, filmul este extraordinar de bun si un must see pentru toti cinefilii, in special cei mai perturbati dintre noi…

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu