John Wick

Postat in Reviewuri de - octombrie 28, 2014
John Wick

John Wick promitea sa fie doar un alt film de actiune care recicleaza ideea de razbunare, poate cu ceva mai mult succes si mai multa substanta, dar va promit ca rezultatul final este unul care va bucura toti fanii genului. Fanii lui Keanu Reeves (din ce in ce mai putini, conform internetului) vor fi si ei multumiti, pentru ca, desi nu pastreaza uimirea care l-a consacrat – the surfer dude face – actorul reuseste, din doar cateva replici, si acelea nu prea consistente, sa se impuna ca personaj in fiecare scena in care apare.

Trailerul spune tot ce e nevoie sa stiti de povestea din film, asa ca nu va plictisesc cu detalii si spoilere, dar trebuie sa va spun ca domnul Reeves e pe cai mari in filmul asta, si ca merita toti banii vostri. John Wick e eternul taciturn, gata sa-ti rearanjeze un pic fata pentru ca l-ai calcat pe picior. Wick este, in profunzime, un personaj generic, plin de clisee, dar cumva, lui Reeves ii iese joaca de-a criminalul-pensionat-si-revenit-la-munca-din-dorinta-de-razbunare, si rezultatul final este un John Wick foarte slick, foarte agil, foarte rapid si foarte eficient. Personajul e super-stilizat, si mi-a dat mereu impresia ca ma aflu intr-un joc video, iar naturaletea si fluiditatea scenelor au ajutat cauza lui Wick, relativ simpla in esenta ei.

Recunosc acum ca, oricat de fan as fi al lui Keanu Reeves, restul distributiei nu m-a lasat rece deloc. Eu si Michael Nyqvist avem o relatie de admiratie one way, evident, cam de cand l-am descoperit in The Girl with the Dragon Tattoo, si am ramas indragostita de el. In John Wick, Nyqvist joaca rolul lui Viggo Tarasov, lider al mafiei rusesti, teoretic, antagonist, practic, om disperat si foarte credibil in pozitia in care e pus. Langa el, Alfie Allen, in rolul lui Iosef Tarasov, care face parte din categoria “borfasi de cartier”, total diferit de rolul din Game of Thrones, dar nu mai putin spectaculos. Nu mi-a scapat ironia unui tablou atat de divers in materie de nationalitati ale actorilor, punand un suedez si un britanic sa joace niste rusi, mai ales ca accentele lor erau total aiurea (in special cel al lui Michael Nyqvist), dar rezultatul final este cel putin agreabil, asa ca va invit sa chicotiti de fiecare data cand Allen si Nyqvist dau chix – o sa se intample relativ des!

Cu Willem Dafoe, insa, altfel stau lucrurile. Pe omul asta il voi iubi indiferent ce-ar face si, desi rolul lui Marcus, asasin veteran si mentor prietenos pentru John Wick, nu e foarte complex si nici prea solicitant, Dafoe ii imprumuta personajului sau un farmec aparte, reamintindu-mi pe alocuri de rolul lui Paul Smecker din The Boondock Saints, cu poate mai putina constiinta si un pic mai multa oboseala.

Trebuie sa-l mentionez pe John Leguizamo, unul dintre cei mai subapreciati actori posibili, care apare in vreo 2 minute de scene tensionate, pline de vrum-vrum si masini smechere. De Adrianne Palicki n-as avea ce sa va spun – I still hate her face, iar rolul ei, Ms. Perkins, asasin plictisitor, putea fi jucat de oricine.

Vizual vorbind, filmul e intr-un univers aparte. Culori de negru albastrui domina scenele, in multe dintre ele ploua, iar gloantele zboara de parca ar fi in lumea lor. Tot decorul te ajuta sa ai impresia ca esti intr-un joc foarte bine pus la punct, si ca trebuie sa te lupti contracronometru cu tine insuti. David Leitch si Chad Stahelski au viziune, si asta e observabil inca de la prima scena – totul e la locul lui, totul se intampla conform unui plan bine stabilit, camerele nu lancezesc aiurea pe cadre, si nici actorii nu intarzie in a livra replici sau gloante. E drept, dialogul e subtirel, dar atat cat e, este perfect pentru situatie. Putine scene sunt beneficiare ale tratamentului “hai sa povestim pana plictisim spectatorii” sau “hai sa venim cu filosofii pasnice total neaplicabile in filmul asta de actiune”, asa ca John Wick isi pastreaza relativa autenticitate fictionala pe tot parcursul filmului.

Mai trebuie sa remarc o coloana sonora extraordinara, la care au lucrat Tyler Bates si Joel Richard, coloana sonora unde am auzit o super piesa semnata de Marilyn Manson – Killing Strangers. Soundtrackul e un mix de rock, electro, industrial si muzica originala, si vi-l recomand cu caldura – merita toti banii.

John Wick este stilish si salbatic in frenezia lui, marcand atat reintoarcerea lui Keanu Reeves, cat si reintoarcerea filmelor de actiune. Nivelul de violenta e relativ scazut, cu scene care evoca un Kill Bill mai putin sangeros. La capitolul omagii, John Wick trece spectatorul prin o multime de cadre care ii vor aminti ba de The Matrix, ba de Speed, ba de Taken; mie mi-a amintit un pic si de The Equalizer. Ce reuseste filmul, in afara faptului ca proiecteaza alte action flicks mai inteligente, este ca isi pastreaza propria identitate, distantandu-se de restul filmelor de gen – personajele sale sunt doar ale sale, traiectoria lor e doar a lor, si povestea lui John Wick e doar a lui John Wick.

Multumesc InterComFilm pentru invitatia la film.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.
  • Mentiuni

  • Mentiune de la Viata in chirie - Nimic
    decembrie 1, 2014

    […] si eu net mai rapid, ca ma chinui de dimineata sa iau de pe Steam Payday 2, sa ma joc si eu cu John Wick. La […]

Lasa un comentariu