Lee Daniels’ The Butler

Postat in Reviewuri de - decembrie 24, 2013
Lee Daniels’ The Butler

The Butler este cel mai bun film pe care l-am vazut anul acesta. Atat de simpla si complexa in acelasi timp, aceasta drama istorica este un film cu o deosebita prezenta pe scena hollywoodiana, cu o putere aparte datorata atat starurilor din distributie si unui regizor capabil si decis, cat si unui scenariu bine pus la punct.

Lee Daniels semneaza regia unui film cu incarcatura dramatica, istorica si biografica, fara sa-l strice in vreun fel. Desi nu dispune de experienta altor nume mai sonore (cu exceptia lui Precious, fireste), Daniels reuseste sa controloze cele doua ora si peste 40 minute de film in asa fel incat tonul lui The Butler sa nu cada in nicio extrema.

La fel de necunoscut este si scenaristul, Danny Strong, un Buffy the Vampire Slayer alumni si preferat de-al lui Whedon. Din fericire, cu toata lipsa de experienta, Strong este destul de capabil sa mentina o linie a povestii care nu cade in extreme sau in derizoriu. Sincer, abia astept sa vad ce face din ultimele doua parti din The Hunger Games, caci drama se pare ca e subiectul sau. Sa vedem daca si actiunea e.

Revenind la distributie, singurul cuvant care o descrie este “wow”. The Butler nu iti lasa timp sa gandesti elogii si sa le servesti frumos impachetate, caci fiecare secunda de pe ecran este o poveste in sinea ei.

Eu stiam ca il iubesc pe Forest Whitaker, dar aprecierea mea nu preconiza sa ajunga limitele pe care le-a atins cu The Butler. Cecil Gaines (Forest Withaker) este umil, sincer si stoic, genul acela de persoana de moda veche, care stie ce batalii poate castiga si cand trebuie sa vorbeasca. Genul de persoana care nu se inraieste odata cu lucrurile rele ce i se intampla. Forest Withaker a stralucit in filmul asta cum nu a facut-o niciodata pana acum si imi demonstreaza cat de subapreciat a fost in toti acesti ani.

O surpriza pentru noi toti, Oprah Winfrey o joaca pe Gloria Gaines, sotia lui Cecil, cu acel amestec de amaraciune si speranta, iubire si dezamagire tipic unei femei care ar vrea multe de la viata si stie ca nu le poate obtine. Uneori, Oprah steals the show si mi se pare o alegere potrivita pentru The Butler.

L-am remarcat pe David Oyelowo in rolul lui Louis Gaines, fiul cel mare al lui Cecil, revolutionar convins si politician in devenire. Elijah Kelley s-a achitat relativ frumos de rolul lui Charlie Gaines, fiul cel mic al lui Cecil, cu o personalitate detasata si simpatica.

Terrence Howard, in rolul lui Howard, vecinul familiei Gaines care e destul de lipsit de scrupule incat sa incerce sa aiba o relatie cu Gloria, m-a facut sa-l antipatizez, deci banuiesc ca i-a reusit rolul, pentru ca Howard este un actor pe care chiar il plac in filme.

Cuba Gooding, Jr. in rolul lui Carter Wilson si-a pastrat zambetul bonom si personalitatea simpatica, Lenny Kravitz a venit sa-l joace pe James Holloway cu zambetul pe buze, iar Colman Domingo a fost amuzant in rolul scortosului maitre d’ de la Casa Alba.

Pe langa aceste personaje, care au ramas neschimbate peste 20 de ani, s-a perindat o multime de alte staruri. O Mariah Carey fara replici in rolul mamei lui Cecil a demonstrat ca nu e nevoie de cuvinte intotdeauna, un Alex Pettyfer care si-a aratat si o latura intunecata (si pe care mi-as dori-o explorata mai des, caci are mixul acela de frumusete fizica ce s-ar putea impleti superb cu un caracter infect), Vanessa Redgrave in rolul primei persoane careia i-a pasat de Cecil.

Peste ani si ani, Cecil intalneste o serie de presedinti, odata cu munca la Casa Alba, iar acestia sunt interpretati de un lung sir de actori capabili si celebri. Eisenhower e jucat de un Robin Williams coplesit de probleme, Kennedy este jucat de un James Marsden mereu subapreciat (inca astept un rol serios pentru el, caci Marsden merita sa-si dezvaluie si profunzimile, nu doar zambetul de star), Minka Kelly e simpatica in rolul lui Jackie Kennedy (chiar daca nu spune mare lucru), Lyndon B. Johnson este jucat deloc senzational de Liev Schreiber (care inca mi se pare doar action star si cam atat), in rolul lui Nixon il avem pe un John Cusack imbatranit si obosit, iar profesorul preferat al tuturor, Alan Rickman, il joaca pe Reagan, avand-o la bratul sau pe Jane Fonda in rolul lui Nancy.

Uimirea mea suprema a fost revederea lui Nelsan Ellis, pe care il stiu din True Blood si pe care il ador, in rolul lui Martin Luther King, Jr.. Banuiam aptitudinile lui Ellis urmarind serialul si a devenit foarte repede preferatul meu, dar in acest mini-rol pot spune ca m-a facut sa vreau sa-l vad si mai mult, si mai des in filme, caci Ellis are un magnetism aparte si o siguranta de sine extraordinara.

Povestea din The Butler este tragica pe-alocuri, dar asta nu inseamna ca nu merita urmarita. Este emotionanta si rascolitoare, realista si trista, tehnic foarte bine construita si cu o enorma atentie la detalii. Da, scenariul da uneori dovada de imaturitate, dar regia acopera foarte bine aceste defecte, iar distributia este perfecta si suplineste orice lipsa de experienta. Vizual vorbind, filmul este o capodopera, fara sa aiba efectele speciale ale unui film de actiune sau maretia lui The Great Gatsby. The Butler livreaza poveste pura si emotie nedisecata pentru un spectator dornic de putin realism. Si, daca tot e ziua lui Lee Daniels, as prefera sa fac un review in cinstea unui film extraordinar in loc de felicitare de La multi ani.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu