Les Misérables

Postat in Reviewuri de - mai 06, 2014
Les Misérables

De Mizerabilii lui Victor Hugo ma leaga o amintire de prin generala, cand vizionam niste desene animate pe tema asta, si apoi cand m-am rugat de bibliotecara de la scoala sa-mi dea cartile sa le citesc, iar ea mi-a spus ca mi le da pe toate doar daca sunt capabila sa duc la sfarsit primul volum. Nu numai ca l-am citit intr-o zi, dar am convins-o sa mi le imprumute si pe celelalte trei (era o editie in patru volume), si asa s-a nascut o iubire veche.

In afara de carti, deja stiti ca-mi plac musicalurile, si cum nu avem acces la prea multe dintre ele, ecranizarile contemporane, fie ele si hollywoodiene, inseamna mult pentru mine si nu le ratez.

Anul 2012 a venit cu transpunerea pe marele ecran a unuia dintre cele mai celebre musicaluri, inspirat dintr-un roman al copilariei mele, asa ca Les Misérables a fost bifat si savurat, cu toata lungimea lui uneori obositoare. Caci da, la fel ca si materialul sursa, Les Misérables este lung, adunand vreo 158 de minute de cantece, revolutie, iubire, deznadejde si singuratate.

Personajul meu preferat a fost intotdeauna Jean Valjean, cu soarta lui cruda si disperarea care l-a impins in directii nu tocmai roze, si mi-am facut ceva probleme in legatura cu Wolverine cel ales sa-i dea viata. Din fericire, Hugh Jackman aduce o demnitate superba filmului, iar Jean Valjean este fix cum mi l-as fi imaginat. Minus partile cantate, unde trebuie sa recunosc ca mi se pare ca domnul Jackman a cam abuzat de falsetto. Nu ca m-as pricepe prea bine, dar totusi.

In ceea ce priveste Fantine, insa, overacting FTW! Anne Hathaway nu e tocmai actrita mea preferata si poate sunt usor subiectiva, dar ce face in Les Misérables e un pic cam prea mult, chiar si pentru tragedia care este Fantine.

Pentru Russel Crowe ma bucur ca a avut ocazia sa-l interpreteze pe Javert (get it, javra?!) si sa fie ceea ce-mi imaginam eu in copilarie, facandu-ma sa imi displaca si mai mult, atat personajul in sine, cat si actorul.

Amanda Seyfried pare mai mult pe post de eye candy, caci Cosette a ei este cel mult banala. Isabelle Allen, fetita de pe afis, este o Cosette mult mai simpatica si care te emotioneaza, fata de portretizarea lui Seyfried in rolul unei adolescente idealiste si usor plictisitoare.

Dar Marius… Ah, Marius Pontmercy! Eu de Eddie Redmayne sper sa aud cat mai mult de-acum incolo, pentru ca este unul dintre cei mai promitatori actori tineri. Am spus asta de la dragutul si safe-ul film care a fost My Week With Marilyn, acea bulibaseala adorabila si fara directie. Marius al lui Redmayne are caracter si tarie si pasiune si idealuri, iar actorul este “de urmarit”.

Si daca spunem despre Marius, nu putem sa-l uitam pe Enjolras, cu un Aaron Tveit care m-a facut sa vreau sa vad si alte filme cu el (Girl Walks Into a Bar anyone?), care in film pare egalul lui Marius in pasiune si cutezanta.

Iar daca tot vobim de Revolutia Franceza, sa nu-i uitam pe Éponine (Samantha Barks) si micutul Gavroche (Daniel Huttlestone). Fiica Thénardierilor este la polul opus pe scala moralitatii fata de parintii ei, iar mizeria ei si curajul de care da dovada, sacrificiul de care este capabila, o innobileaza de o suta de ori. Gavroche este pustiul ala street wise si cu tupeu de cursa lunga, tupeu nu ordinar, ci plin de intentii bune, patriotism si inflacarare, lucruri de care ducem lipsa mai ales acum.

In ce priveste Thénardierii, trebuie sa recunosc ca asta a fost o combinatie neasteptata. Daca la Helena Bonham Carter e greu sa te mai uimeasca ceva, iar aspectul ei din film este, probabil, cel adoptat de ea in viata de zi cu zi, la Sacha Baron Cohen am avut un soc. Soc pozitiv, sa fim intelesi, pentru ca el e pe lista mea de no-no. Cumva, Thénardierul sau este savuros, o lichea aproape simpatica, si cred ca l-a prins foarte bine rolul.

[humming] Master of the house, doling out the charm / Ready with a handshake and an open palm [/humming]

Revenind la calitatea sa principala, Les Misérables este un musical, in fond si la urma urmei. Si ce e un musical, fara cateva lucruri care se lipesc de tine si raman acolo pe vecie? O replica savuroasa, un cantec plin de emotie… Les Mis le are pe toate, iar finalul este unul glorios. “Do You Hear the People Sing?” este unul din cantecele mele preferate din musicaluri, dar nu trebuie sa ignor impactul pe care le-au avut si “I Dreamed a Dream“, “Master of the House“, “On My Own“, “One Day More“, “Empty Chairs at Empty Tables” si “Beggars at the Feast“.

Povestea filmului este fascinanta, legand in ea scrisul, muzica, dansul, teatrul si, mai cinematografia, reusind sa aduca pe ecran un tot unitar si fara defecte. Vocile au fost inregistrate live, pe platou, pentru naturalete si pentru a capta cat mai fidel emotiile actorilor. Pare obositor, dar regizorul Tom Hooper si-a justificat alegerea motivand nevoia de libertate in exprimare.

I just felt ultimately, it was a more natural way of doing it. You know, when actors do dialogue, they have freedom in time, they have freedom in pacing. They can stop for a moment, they can speed up. I simply wanted to give the actors the normal freedoms that they would have. If they need a bit for an emotion or a feeling to form in the eyes before they sing, I can take that time. If they cry, they can cry through a song. When you’re doing it to playback, to the millisecond you have to copy what you do. You have no freedom in the moment – and acting is the illusion of being free in the moment.

Parerea mea este ca rezultatul final este glorios, o oda adusa libertatii, de la inceput pana la sfarsit. Libertatea de a alege, libertatea de a iubi, libertatea de a trai.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu