Mad Max: Fury Road

Postat in Reviewuri de - mai 15, 2015
Mad Max: Fury Road

Credeam că o să plâng la Mad Max: Fury Road. De bucurie, de emoție, de teamă, de suspans, de adrenalină, de ciudă – de orice. Credeam că o să plâng, pentru că sunt o fire emotivă și cu Mad Max am o relație aproape la fel de “bătrână” că și yours truly.

Nu, la Mad Max: Fury Road nu poți plânge. Filmul, în ciuda subiectului sensibil de violent, nu îți da voie să cazi pradă emoțiilor de acest fel – filmul te întărește, te face puternic și îți da o energie imposibil de măsurat.

Nu ai cum să plângi când oamenii dau tot ce au pentru o fărâmă de speranță. Nu ai cum să plângi când sacrificiile și nebunia merg mână în mână. Nu ai cum să plângi nici măcar când lucrurile nu merg cum ți-ai dori. Nu ai decât să man up, să strângi din dinți și să mergi mai departe.

Spectacolul lui George Miller e, de această dată, complet. Departe sunt zilele în care un Mel Gibson amator se plimba incoerent în deșert. Hello, Tom Hardy! Un nou Max Rockatansky mai dărâmat că niciodată, cu PTSD-ul în floare și creierul fragmentat de amintiri închipuite.

La fel de taciturn ca întotdeauna, Max domină praful roșiatic, găsind întotdeauna soluții creative în momentele de impas. Filmul începe direct cu o cursă pe viață și pe moarte, și stabilește din start vulnerabilitatea fizică și psihică a eroului sau, încătușându-l încă din primele secunde.

Ceea ce au omis să înțeleagă cei din Citadelă este că Max, pus în fața sclaviei, nu cedează atât de ușor, așa că încă din primele minute ale filmului avem parte de demonstrații ale capacității lui Max de a se adapta mediului și de a scăpa de atacatori. Noul film al lui Miller îl pune în prim plan pe Max Rockatansky doar în prima jumătate a filmului, conturând subtil un om care începe să accepte că, totuși, are nevoie de oameni, are nevoie de apropiere, de umanitatea care i-a lipsit în toți anii aceștia.

Astfel, George Miller face loc pentru un nou personaj, un personaj pe care sunt convinsă că lumea îl aștepta de mult, chiar și fără să realizeze.

Enter Imperator Furiosa. O femeie capabilă de orice, o femeie care are un scop și un plan bine pus la punct, o femeie care a căpătat încrederea unuia dintre cei mai puternici oameni din ținut, Immortan Joe. Imperator Furiosa este, din ce lasă filmul de înțeles, unul dintre locotenenții cei mai apreciați de Immortan Joe, și rolul ei de lider în fața hoardelor de War Boys e prezentat într-o manieră deloc subtilă.

Furiosa e, de altfel, unul din lungul șir de nume bombastice din universul Mad Max, ales anume pentru a ironiza femeile puternice, cele de multe ori procopsite cu apelative precum bitchy și bossy. Furiosa e calculată și rece, are o capacitate de analiză în care nu au loc emoțiile și sentimentele, și calea ei către mântuire e una deloc ușoară.

Nu cred că vreo altă actriță era mai potrivită decât Charlize Theron în rolul acesta, care, cu frumusețea ei fragilă, reușește să devină o piesă de rezistență în marea mașinărie care este filmul lui George Miller. Rasă în cap și fără o mână, “machiata” cu uleiul de pe mașina pe care o conduce, Furiosa demonstrează excelență în luptă, mult auto-control și inteligență, și pentru mine asta se traduce într-un fel de supererou nebănuit și neștiut, livrat de un regizor pentru care egalitarismul pare să fie literă de lege.

Spun egalitarism, pentru că multă lume aduce feminismul în discuție, ori eu am văzut doar doi membri ai unei societăți decăzute, fiecare gata să-l ajute pe celălalt, dacă era nevoie, fiecare gata să poarte povara celuilalt, dacă vremurile o cereau. Faptul că unul din ei e bărbat și celălalt e femeie, e irelevant în poveste. Amândoi au drepturi, precum și obligații, și Miller e foarte atent să sublinieze ambele.

mad-max-fury-road-furiosa

Furiosa caută mântuirea, la fel și Max, în timp ce amândoi caută și uitarea, scăparea, fără să realizeze. Singurele care realizează treaba asta sunt cele cinci neveste ale lui Immortan Joe, pe care Furiosa le ajută să scape. Menite unei vieți crude, care le obligă doar să devină instrumente de reproducere, cele cinci fete pornesc într-o călătorie aproape fantastică.

De la un adăpost sigur, unde aveau aproape orice, în afară de libertate, reduse la rolul de concubină involuntară, fetele se transformă fiecare în persoanele care ar fi trebuit să fie – mama, luptătoarea, femeia pentru care speranța e totul, iubita și copilul, toate devin, până la finalul filmului propriile lor persoane. Rosie Huntington-Whiteley, Riley Keough, Zoe Kravitz, Abbey Lee și Courtney Eaton sunt cele cinci femei care pornesc de la o goliciune exterioară și interioară și treptat-treptat, își umplu trupul și sufletul.

fury-road-5-wives

Furia celor din Citadelă, în special a castei de War Boys, e foarte bine exprimată de Nux. Nebunia și mânia lor de a intră în Valhalla e amenințătoare și, în același timp, contagioasă. Strălucirea cromată a porților Valhallei sunt o promisiune a unei vieți de apoi, promisiune întreținută de Immortan Joe pentru a-și asigura o armată de fanatici, iar clipa în care Nux renunță la această credință e una deopotrivă neașteptată și dulce. Nicholas Hoult dovedește, încă o dată, capacitatea să de transformare și îl felicit pe George Miller pentru alegerea făcută.

mad-max-immortan-joe

Immortan Joe, The Big Bad, este reprezentatul fidel al unei caste de iluminați care aruncă (la propriu) cu praf în ochii celor care îl țin la putere, dominându-i și manipulându-i prin restricțiile pe care le impune. Hugh Keays-Byrne, pe care l-ați văzut și în primul Mad Max, în rolul lui Toecutter, este înfricoșător din două cuvinte, iar prezența lui impunătoare domină toate scenele în care apare.

George Miller și-a adunat personajele și le-a dat liber la joacă în deșerturile australiene și namibiene, printre furtuni de nisip, curse și urmăriri cu mașini, chitariști flamboianti (la propriu!), filtre portocalii și soare arzător. Mad Max: Fury Road e caracterizat de viteză, mizerie, suspans, încrâncenare și furie, și regizorul a știut să-și ghideze actorii fix unde voia să le fie personajele.

Rezultatul final? Cea mai explozivă cursă de mașini, unde premiul este speranța și drumul până acolo este incredibil de greu.

Cu imagini care uneori aminteau de Pitch Black, prin combinația extravagantă de portocaliu și albastru, Mad Max: Fury Road accelerează cu putere în sunet de Junkie XL, care semnează o coloană sonoră fascinantă. Sunt, cred, maxim 15 secunde de liniște în tot filmul, aglomerat cu tobe, viori și chitări violente, precum și cu motoare ambalate și strigăte de disperare, iar acele 15 secunde de tăcere sunt cele care ampilifica momentele speciale în care muzica prinde contur și ridică filmul.

Fury-Road-guitar

Adevărul absolut este că pelicula lui George Miller este, cu siguranță, filmul verii. Bombastic și gălăgios, dur și violent, loial și plin de speranță, Mad Max: Fury Road e martorul obscen al nașterii unui nou arhetip – Imperator Furiosa este eroul tăcut al filmului, partener și egal al unui om deja distrus, parte importantă a unei relații echilibrate de neîncredere, teamă și dezamăgire, îmbogățită cu o prietenie sinceră și devotată.

Mad Max: Fury Road e filmul pe care l-am așteptat 30 de ani și e fix filmul de care aveam nevoie, atât ca declarație artistică, dar și ca declarație socială. George Miller dovedește, în cazul în care mai aveați îndoieli, că personajele sale pline de defecte au două dintre cele mai mari atribute: umanitate și speranță.

Mad Max: Fury Road intră în cinematografe de astăzi, 15 mai, și vă recomand să-l vedeți la IMAX, dacă puteți. Mulțumesc Freeman EntertainmentșCinema City AFI Palace Cotroceni pentru invitația la film.

Poze: 1, 2, 3, 4.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu