Serena

Postat in Reviewuri de - octombrie 22, 2014
Serena

Recunosc ca asteptam Serena ca pe apa calda inainte de ’89. Si recunosc ca tare mi-am dorit sa nu dau gres, sa joace Jennifer Lawrence bine, cum m-am obisnuit, si Bradley Cooper sa n-o sfecleasca prea tare. Adevarul e ca, intr-o mare de drame mult prea dramatice, Serena reuseste sa go over the top si sa iasa, cumva, nu stiu prin ce minune, pe plus.

Serena, in interpretarea inegala si usor indecisa a lui Jennifer Lawrence, mi-a parut a fi un personaj fortat si nerealist. Toate actiunile ei par a fi impise dincolo de limite, fara un echilibru interior si fara motive suficient de solide pentru a se intampla asa ceva. Machiajul lui Jennifer Lawrence a lasat mult de dorit, desi la capitolul vestimentatie Serena a stralucit suficient de intens cat sa-mi induca starea aceea de America a anilor ’30 cu o naturalete desavarsita.

Adevaratul star al filmului este, fara nicio urma de indoiala, Bradley Cooper. Nu George Pemberton in interpretarea lui Cooper, ci actorul cu totul. In ultimele sale filme, Cooper da dovada de rafinament si experienta, si Serena beneficiaza de aceasta munca perpetua a actorului. Bradley Cooper e din ce in ce mai cizelat, mai intens si mai credibil, si rolul lui Pemberton ii permite destule libertati incat sa ne arate un personaj complex, macinat de probleme si intrebari la fel de complexe. N-as fi crezut ca ajung sa spun asta, dar abia astept urmatorul sau film, pentru ca sunt curioasa cam cate laturi mai are Bradley Cooper de dezvaluit pentru a fi luat in serios ca actor si ca sa-si stearga stigma de dupa Hangovers.

De nerecunoscut in peisajul salbatic de pe pamantul Pembertonilor, Rhys Ifans il joaca pe Galloway, un tip crud, taciturn si extrem de loial in baza unor superstitii stupide, cu atata farmec si incredibila teroare, incat acest criminal de rand devine rapid fascinant de urmarit si savurat.

Sean Harris, Toby Jones, Sam Reid si David Dencik completeaza un tablou aproape exclusiv masculin, si Ana Ularu aduce pe ecrane inocenta salbatica, in rolul lui Rachel.

Susanne Bier face din Serena un personaj overly dramatic, cu savoarea unui om nebun fara cauza, si asta poate incita anumite spirite, dar asta nu e un lucru rau. Filmul are ups and downs, la fel cum si personajele sale au ups and downs, si lipsa liniaritatii subiectului e una dintre cele mai savuroase lucruri din film. Da, probabil ca Serena nu e cel mai suportabil om din lume, dar nici George nu e. Probabil ca repetatele lor ciocniri, greseli si sperante vor enerva realistii care nu vor sa vada mai departe de ce e in fata lor. Din fericire, Serena este o drama savuroasa, cu intamplari realiste, chiar daca exagerate, care picteaza caracterul uman in culori nebanuite. Susanne Bier se pricepe de minune sa surprinda inconsecventa si instabilitatea omului, asa ca de ce sa nu savuram un film pe masura?

Multumesc RoImage si Cinema City AFI Palace Cotroceni pentru invitatia la film.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu