Sicario

Postat in Reviewuri de - septembrie 18, 2015
Sicario

Cu un puternic mesaj social si politic, Sicario este departe de ceea ce ma asteptam sa fie din trailer, si nu in mod negativ. Filmul lui Denis Villeneuve, cunoscut mai ales pentru Enemy si Prisoners, echilibreaza perfect o expunere violenta intre idealismul tinerilor care vor sa schimbe ceva si rutina agresiva in care intra batranii care stiu ca nu pot schimba ceva decat folosind metode murdare.

Anul trecut, in Edge of Tomorrow, Emily Blunt a demonstrat ca poate fi si altceva decat a pretty face, iar rolul din Sicario este aproape identic cu acela, cu diferenta ca primeste ceva mai multa emotie si sensibilitate. Kate Macer, o idealista de la FBI care face totul ca la carte, se vede pusa in situatia de a colabora cu Matt (Josh Brolin), de la CIA, pentru a ajunge la sursa cazurilor in care lucreaza ea. Cu foarte multa reticenta, dar si tarie de spirit, Macer pare un personaj formidabil, cel putin pentru genul acesta de film, care pare sa aiba doar doua viteze pentru femei – damsel in distress si batausa sefa.

Cumva, aplaud faptul ca Macer nu face parte din niciuna din aceste categorii. Aplaud faptul ca e un personaj stricat de-acasa, cu o viata personala la pamant, cu o naivitate strigatoare la cer si cu o incapatanare bolnavicioasa cand vine vorba de respectarea procedurii. Dar pe de alta parte, una din cele doua categorii de mai sus i-ar fi asigurat, poate, un traseu mai lin in poveste, pentru ca pe la jumatatea filmului, scenaristul n-a mai stiut ce sa faca cu ea si a transformat-o in observator static, fara putere si fara merit. Emily Blunt si-a jucat, insa, rolul confuz pana la capat, cu multa determinare – mult mai multa decat ii era disponibila personajului ei.

Despre Josh Brolin, numai de bine! Arogant si amuzant, practic, un mare nenorocit, Matt e acel gen de asshole pe care oamenii abia il asteapta in filme – unul destept, tupeist, gata oricand de ocolisuri si mismasuri, Matt e, probabil cel mai simpatic dintre personaje, chit ca genul asta de persoana ar fi urata de toata lumea in viata reala.

Cu Benicio Del Toro, ca de obicei, nu stii cum stai. Alejandro e un mister de la inceput pana la sfarsit, si daca ar fi sa ma iau dupa discutiile auzite la iesirea din cinema, fiecare a vazut altceva in personajul creat de Taylor Sheridan. Proaspat venit din Sons of Anarchy si obisnuit probabil cu dualitatea de acolo, Sheridan creeaza un personaj aproape mitic, tacut si mortal, cu cateva momente sensibile prin care isi controleaza colegii, dar si inamicii. Evient, Benicio Del Toro e la locul lui in aceasta postura, cu figura lui de om indurerat, care stie multe si a trecut prin multe, cu momentele de ciudata tensiune sexuala intre el si Macer, cu senzatia ca il controleaza pe Matt mai bine ca un maestru papusar, cu planurile sale extrem de bine puse la punct.

Filmul lui Denis Villeneuve este de o violenta hidoasa, mai dureroasa prin faptul ca e doar implicita, si nu afisata pe ecran. Cu un tempo mai degraba lent si cu o muzica stranie, Sicario aduce in prim plan senzatiile nascute acum multi ani de The Last House on the Left, cu scenele sale violente insotite de o muzica feerica, dar isi creeaza un univers aparte, unde the good guys nu-s chiar atat de buni, si unde raul e atat de relativ, incat totul pare exagerat pentru o poveste moralizatoare fara final.

Sicario intra in cinematografe incepand cu 18 septembrie. Multumesc Freeman Entertainment sGrand Cinema & More pentru invitatia la film.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu