Silver Linings Playbook

Postat in Reviewuri de - octombrie 10, 2013
Silver Linings Playbook

Bradley Cooper imi dadea senzatia unui actor subtirel, dar prezenta lui Jennifer Lawrence a girat, practic, pentrul filmul acesta, mai ales dupa castigarea unui Oscar pentru rolul din Silver Linings Playbook. Am vrut sa-mi placa filmul, pe cuvant ca am vrut! Am incercat sa-l vad in vreo doua randuri, reusind cu greu sa ajung la un final si o concluzie deloc laudabila.

Filmul nu e rau, fara sa fie bun. Povestea e banala, jocul actoricesc mediocru sau supradimensionat pe alocuri (I’m looking at you, J-Law!) si tot ce se intampla in film e de-a dreptul frustrant pentru mine, ca spectator.

OK, oamenii sunt bolnavi. Bradley Cooper reuseste, cumva, sa se faca aproape placut in rolul sau bipolar si, desi nu e tocmai charming, e suportabil. Povetea sa e credibila, chiar daca e lipsita de originalitate, iar personajul sau se comporta asa cum m-as astepta s-o faca majoritatea oamenilor in situatia data. Pana aici, nimic gresit. Jennifer Lawrence pare ca se chinuie prea mult sa-si joace rolul. Adevarat, si povestea ei e credibila, dar cred ca ar fi trebuit o fata mai putin proaspata, o actrita macar cu cativa ani mai in varsta, pentru ca povestea sa fie mai aproape de realitate. Robert de Niro apare si el pe-acolo, incercand sa salveze cu numele sau acest amalgam agitat ce se presupune a fi film. In mare masura ii reuseste.

Problema filmului este ca e extrem de haotic. Fara a fi nevoie, filmul imprumuta prea mult din comportamentul personajelor principale si ajungi sa te enervezi de dezorganizarea continua din Silver Linings Playbook.  Si pana la urma, cred ca asta se astepta de la pachetul final livrat publicului. Probabil ca toti ne scaldam in zile in care ne e greu sa ne regasim, poate nu in situatii la fel de dificile precum cele pe care le intampina Pat si Tiffany, dar undeva pe-aproape ne regasim si noi.

Apreciez tehnica (daca se poate numi asa) pe care a folosit-o David O. Russell, fara sa fiu nevoita sa-mi placa. In teorie, Silver Linings Playbook e despre oameni, asa ca ce e mai credibil decat comportamentul uman? Dar ma enerveaza rezultatul final, pentru ca fiecare greseala a protagonistilor e spalata de orice conotatie negativa cu ajutorul “situatiei” lor. Ma enerveaza, pentru ca oamenii nevrotici au atatea libertati, fara sa fie nevoie sa le obtina. Ma enerveaza, pentru ca jocul actorilor este exagerat peste masura, fara sa aiba nevoie de asta. Si ma mai enerveaza faptul ca ma enerveaza toate chestiile astea.

“Marea frustrare” ar fi fost un subtitlu bun pentru Silver Linings Playbook. M-am dus pentru comedie, si-am iesit cu o adanca nevoie de calmante.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

2 comentarii

  • Sorin

    Total de acord cu tine. Roluri fortate/trase de par sau exagerate cum scrie mai sus, cam atat a ramas in mintea mea dupa film. Good job overall pentru tot ce faci pe aici.

    • Fiind un film haotic, e cam dificil sa ai senzatia ca ce se intampla acolo e la un nivel acceptat de dramatism, asa ca totul este exagerat.
      Multumesc pentru aprecieri.

Lasa un comentariu