Snow White and the Huntsman

Postat in Reviewuri de - octombrie 30, 2013
Snow White and the Huntsman

N-am fost niciodata o fana a povestilor cu happy end, iar Alba ca Zapada n-a fost niciodata pe lista mea de preferinte. Probabil ca Snow White and the Huntsman ar fi fost pierdut undeva la coada in lista de ecranizari ce au la baza un basm, daca nu ar fi fost Charlize Theron pe afis. Tinand cont si de coloana sonora, ce beneficiaza de vocea puternica a lui Florence Welch, am considerat ca filmul merita 127 de minute din viata mea.

Elementul fantastic este la putere in acest film atat de intunecat si rece, iar asta e, probabil, cel mai bun lucru ce putea sa i se intample. Dincolo de ecran, ti-e tot timpul frig, ti-e tot timpul frica, stai cu sufletul la gura, iar pentru toate astea poate fi invinuit Rupert Sanders.

Vizual vorbind, filmul este in sine o poveste. Efectele reusesc sa suplineasca un fir narativ subtire si rolurile slab dezvoltate cu care actorii trebuie sa lucreze. Acustic vorbind, mi se pare ca Snow White and the Huntsman vrea sa copieze gravitatea epopeelor din trilogia Lord of the Rings, fara sa aiba vreo sansa de a atinge acea maretie.

Fanii basmului se vor declara nemultumiti de golurile din poveste, precum si de distributia cel putin neinspirata. Kristen Stewart, legendara Snow White, priveste de dincolo de ecran cu ochi goi, iar prezenta lui Thor (Hemsworth) si a Ravennei (Theron) nu reuseste sa echilibreze aceasta raceala. Trebuie sa recunosc, insa, ca in luptele de la final Stewart da dovada de o pasiune nebanuita. In acele ultime momente, Stewart pare atat de vie si frumoasa si curajoasa, incat aproape poate fi iertata pentru opacitatea de pana atunci.

Charlize Theron apare prea putin pe ecran, dar este la fel de gratioasa, superba si implacabila ca intotdeauna. Poate doar Michelle Pfeiffer sa fi reusit sa depaseasca performanta de a fi rece si misterioasa in acelasi timp, dar Michelle este dezavantajata clar de varsta.

Chris Hemsworth este unul din actorii din noul val care nu-mi spun nimic. Si totusi, de data a reusit sa imi transmita furie si frustrare, fericire si implinire, si asta in doar 127 de minute.

Snow White and the Huntsman e un film plin de goluri, dar si plin de energie. Ce lipseste la suspans, este suplinit cu actiune, iar uneori, lucrurile se intampla si in sens invers. Coloana sonora este una speciala si aduna in ea sentimente pe care actorii nu sunt capabili se le exprime, dar care se revarsa dincolo de ecran odata cu muzica.

Aceasta reiterare a vechii povesti nu e neaparat un film de duminica, si nici un film de vazut musai cu prietenii. Nu e un film pentru zile triste sau vesele si nici un film potrivit pentru o intalnire romantica. Snow White and the Huntsman trebuie vazut si savurat pentru imagini si pentru muzica, si mai putin pentru jocul actoricesc. Povestea ramane la stadiul de basm, fara a perturba universul actual. Ramai doar cu 127 de minute petrecute la un stadiu normal de anticipatie, frustrare si emotie, care te incarca pozitiv.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu