Split

Postat in Reviewuri de - ianuarie 24, 2017
Split

M. Night Shyamalan a fost mult timp bătaia de joc a cinefililor, cu plot twisturile sale exagerate care l-au condus în direcţii total neplăcute, cum ar fi Lady in the Water şi The Happening, primul fiind un film la care am adormit de câteva ori, iar al doilea fiind un film la care finalul m-a înfuriat aproape la fel de mult ca cel de la The Mist.

Ca regizor şi scenarist, M. Night Shyamalan face apel la nevoia mea (şi a noastră, cred) de un motiv perpetuu, un switch continuu, imprevizibil, în universul nostru. Primele sale încercări au fost încununate de succes, mai ales dacă ne uităm la The Sixth Sense, Unbreakable şi Signs. Cel puţin Unbreakable, care mi se pare total underrated, e genul de film pe care ţin morţiş să-l văd anual, din o grămadă de motive: Bruce Willis, Samuel L. Jackson, dramă deghizată în superhero movieyou name it. Şi ajută şi faptul că implicaţiile psihologice sunt punctul forte ale regizorului, chiar dacă uneori se lasă prea dus de valul acesta.

Cu Split, M. Night Shyamalan marchează un nou început al carierei sale, după atâţia ani de miştouri şi glume ieftine. James McAvoy îl joacă pe Kevin, un bărbat care suferă de tulburare disociativă de identitate şi care are 23 de personalităţi, în curs de dezvoltare a celei de-a 24. Ştiu că pare o glumă ieftină, aşa mi s-a părut şi mie iniţial, mai ales că nu prea am încredere în interpretarea atâtor personaje într-un singur film.

Pentru apărarea lui, McAvoy are o grămadă de roluri extrem de diverse, şi a jucat un personaj destul de tulburat în Filth, care e unul din filmele mele preferate. Iar în rolul lui Kevin, McAvoy pare că nu are nicio reţinere, reuşind să-şi şlefuiască personajele în aşa în fel încât să fie uşor recogniscibile de publicul încă nefamiliarizat cu genul acesta de acţiune.

Kevin este o victimă abuzului, un copil chinuit de mama sa, care şi-a găsit refugiul, dar şi protectorii, în cele 22 de personalităţi mult mai puternice, din punct de vedere psihic, decât el. Ca Dennis, el manifestă OCD şi plăcerea bizară de a se uita la fete goale dansând, ca Patricia, este imaginea matriarhatului perfect, ca Hedwig, e un puşti de 9 ani, curios şi copilăros, cu accese de “vreau să fiu matur” la fiecare pas. Şi James McAvoy îşi struneşte şi accentul, şi mersul, şi cuvintele, şi fluxul cu care rosteşte vorbele, şi gesturile folosite, şi îşi face din toate aceste personaje o casă aparent permanentă. Cu o simplă schimbare a unei batiste galbene, sau a unui colier de perle, McAvoy e altul, şi e la fel de carismatic şi fermecător.

Apoi este Barry, cel mai molcom şi mai blând dintre cei văzuţi pe ecran, un wannabe designer vestimentar, cel care e în control. McAvoy mi se pare de-a dreptul adorabil în rolul lui Barry, şi mi se pare ca timpul scurt pe care îl petrece pe ecrane e insuficient pentru spectator, pentru că filmul are aerul acela incredibil de greu pe care M. Night Shyamalan îl conferă filmelor sale. Aerul mohorât din The Sixth Sense şi Unbreakable e atât de evident în camera mică în care Dennis îşi ţine victimele, în privirea sa rece, în felul în care Patricia se joacă cu perlele, încât devine treptat claustrofobic.

Şi pentru că ziceam şi de a 24-a personalitate, Bestia, cum a fost denumită de celelalte personalităţi care “locuiau” în Kevin, este anticipată aproape tot filmul şi lăsată liberă aproape de final. Construită din elemente “împrumutate” de la animalele de la grădina zoologică unde lucra Kevin, Bestia are capacitatea de a-şi altera fizicul, nu doar comportamentul, adăugând şi întărind teoria principala susţinută de doctorul lui Kevin, Dr. Karen Fletcher (jucată de Betty Buckley), care susţinea că persoanele care suferă de tulburare disociativă de identitate îşi pot modifică corpul la nivel fiziologic în aşa fel încât să se plieze pe nevoile personalităţii care e în control în acel moment.

Teoria e frumos expusă, chiar dacă ideea din spatele ei nu e nouă, iar faptul că Betty Buckley e o actriţa atât de bună într-un rol destul de clișeic nu poate decât să îi facă cinste. La fel că şi ea, şi restul distribuţiei par să fie atele ajutătoare pentru “monstrul” cinematografic care este James McAvoy.

Sub influenţa lui Dennis, Kevin răpeşte trei adolescente, cărora le pregăteşte rolul de jertfă fără niciun pic de remuşcări. Claire (Haley Lu Richardson) şi Marcia (Jessica Sula) sunt două prietene bune, impure în accepţiunea lui Dennis. În ce fel impure? Filmul o să va explice, iar felul în care o va face nu vă va umple decât de frică şi nelinişte…

Alături de ele, adevărata stea este Casey (Anya Taylor-Joy), o puştoiacă retrasă, despre care cele două fete spun tot timpul că e o ciudată şi că se bagă singură în belele, pentru a primi ore de detenţie. Cu toate astea, e singura care pare pregătită să-şi aştepte şansa, singura care ştie că trebuie să-şi conserve energia pentru a putea scăpa.

Stilistic, când pe celelalte două fete le vezi îmbrăcate în lenjerie intimă şi nimic mai mult (chiar dacă una e doar în sutien şi fustă, şi cealaltă în chiloţi şi un tricou cu mânecă lungă), iar pe Casey o vezi îmbrăcată permanent, dând ocazional câte o haină jos, dezvelind altă pe dedesubt, e ceva care trebuie să facă “click” în mintea ta. Ok, cele două fete n-au fost dezbrăcate complet, zic eu, din nevoia de a nu expune violenţă gratuită pe marile ecrane, aşa că s-a ales această varianta mai echilibrată, dar destul de neliniştitoare ochiului. Dar când o vezi pe Casey, singura care ştie să-şi observe căile de ieşire, singura care înţelege că nu vorbeşte doar cu Dennis, sau doar cu Hedwig, sau doar cu Patricia, singura care înţelege implicaţiile psihologice ale răpirii sale, faptul că e în permanenţă îmbrăcată e un mare semnal.

Finalul, care se succede rapid după apariţia Bestiei, leagă nişte fire deosebit de dureroase, atât între victimă şi răpitorul ei, cât şi în sinea lor. Casey e şi ea o victimă a abuzului, abuz care m-a înfuriat din prima secundă prin felul brut în care a fost sugerat, căci da, e doar o sugestie, dar una atât de directă şi de înfiorătoare, încât nu poţi decât să te enervezi când o vezi mare, pe ditamai ecranul. La fel, Kevin îşi face apariţia, tulburat de faptele celorlalţi, care îşi spun acum Hoarda, şi îşi cere cu lacrimi în ochi moartea, ştiind că nu îi poate controla.

Totul se întâmplă acum foarte rapid, întâlnirea dintre Casey şi Bestie, care o consideră pură, un discurs tulburător despre suferinţă, un pic de dezastru comic book-ian prin oraş, salvarea copilei de către autorităţi şi pasarea ei către tutorele ei legal, precum şi finalul care m-a făcut să mă ridic din scaun (probabil că-l ştiţi, dar refuz să vi-l spun – e o emoţie pe care o trăiţi doar acolo).

Filmul s-a terminat acum mai bine de 12 ore, şi eu încă sunt sub influenţa lui. Dacă vreodată aţi crezut că M. Night Shyamalan e istorie, think again şi mergeţi să vedeţi Split. E cel mai bun lucru care se putea întâmpla la început de an.

Split intra in cinematografe incepand cu 27 ianuarie. Multumesc RoImage si Grand Cinema Baneasa pentru invitatia la film.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu