Spring Breakers

Postat in Reviewuri de - septembrie 26, 2013
Spring Breakers

Nu am vazut niciun film de-al lui Harmony Korine (despre care o sa recunosc  ca il credeam femeie, my bad!), dar stiam ca cea mai noua creatie ce-i poarta numele a fost bine primita de critici, asa ca am ales sa-mi petrec o seara in compania lui. Sincer, n-as sti sa spun daca e o alegere buna sau nu, cert e ca filmul are o anumita savoare a sa si ca merita vazut. E genul de film love it or hate it, nu este cale de mijloc.

Povestea e simpla – patru prietene se hotarasc sa se distreze maxim cu ocazia spring break (vacanta de primavara), and they do it with style, baby! Ce e spring break? Pai, party, alcool, droguri, sex, politie, piscina, soare, caldura, no strings, no family, no school. Doar ca aici se adauga o doza de inconstienta si pericol, pentru ca James Franco fix asta inseamna.

Dintre actrite, singura care m-a facut sa aleg filmul a fost Ashley Benson, pe care o stiam din Pretty Little Liars, dar am ramas dezamagita de personajul ei haotic si deranjant de extrovertit fara un scop anume. Vanessa Hudgens e o blonda spalacita, fara motivatie reala in spatele actiunilor ei, care-si impinge sexualitatea la maximum, dar fara sa aiba un peak solid. Rachel Korine e pur si simplu umplutura (initial, cand am crezut ca regizorul e femeie, am presupus ca Rachel e fiica respectivei; pana la urma, tot pe baza de nepotism a fost acordat rolul acesta, pentru ca s-a dovedit a fi sotia regizorului), nu poti decat sa te bucuri cand dispare brusc din peisaj. Selena Gomez inca n-a renuntat la imaginea de copil, a fost liniara in livrarea replicilor si total incredibila in rolul de prietena din copilarie. Personajul ei a fost unul deosebit de ciudat, neavand nimic in comun cu celelalte fete, care erau edgy and wild, deci, daca ar fi sa caut nuca din perete, Ms. Gomez has it.

James Franco este supra-folosit in acest film, cu niste trasaturi de caracter exagerate, dar cu tot efortul lui de a fi genial, ca de obicei, nu reuseste sa ridice filmul la nivelul sau. Mi-a placut rolul lui, recunosc, si l-am comparat in gand cu alt actor genial intr-un rol similar – Gary Oldman drept Drexl Spivey in True Romance-ul lui Tony Scott. Comparatia le aduce cinste ambilor actori, dar din pacate, James Franco nu e suficient pentru a salva un film indie-wannabe/cat B-wannabe.

Am si lucruri bune de spus despre film. Cine l-a editat (Douglas Crise, Adam Robinson) a facut o treaba exceptionala. Modul in care a fost filmat, scenele din restaurant si de la party-uri, a scos ce-i mai bun din Harmony Korine – tehnica. Cu toate ca totul se petrece rapid, intr-un interval de cateva zile, felul in care e filmat si montat iti da impresia ca timpul trece foarte incet in acel univers, indiferent de cat de multe lucruri se intampla acolo. Cred ca “slo-mo fast forward” ar descrie cel mai bine aceasta tehnica, cu un varf de inconstienta din partea regizorului (dar nu pot s-o reperez prea bine pentru a o defini).

Asa cum am mai spus, e un film la care te poti plictisi (vezi slo-mo), cu toate ca se intampla lucruri in el (ffw). E un film care te poate enerva, din cauza modului in care sunt infatisate petrecerile si consumul de alcool si droguri. E un film care te poate face sa crezi ca situatia mai poate fi salvata. E un film care te poate enerva cand situatia nu mai poate fi salvata. Dar, deasupra tuturor, e un film care e plin de “what ifs”, pentru ca refuz sa cred ca tot ce se intampla in el va fi vreodata real 100%. I still have Faith.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu