Straight Outta Compton

Postat in Reviewuri de - noiembrie 24, 2015
Straight Outta Compton

Biografie muzicala? Hell yeah, mai ales dupa experienta (placuta, de altfel) cu Get on Up si mai ales dupa ce simturile hip hopice mi-au fost stimulate de Empire al lui Lee Daniels, si cum tot am crescut cu Dr. Dre si fabuloasele sale descoperiri, Straight Outta Compton promitea ceva mai multa actiune decat un musical obisnuit si parea un proiect incisiv.

Povestea supergrupului NWA, de la inceput pana la tragicul final, este un rollercoaster emotional, in prima faza, chiar daca emotiile nu sunt dintre cele mai nobile. Straight Outta Compton il picteaza pe Dre intr-o lumina mai mult decat favorabila, rol jucat de un Corey Hawkins, pe care nu stiu de unde sa-l iau, cum sa-l percep si cam cat la suta din ce joaca el e real sau e doar dictat de banul lui Dre. My money is on that, anyway, si personajul asta pare plat si neinteresant, probabil si datorita dorintei de a deveni brusc un om echilibrat si serios, macar in fata camerei de filmat.

Eazy-E e jucat de Jason Mitchell, anonim si el, dar cu suficienta carisma incat sa se impuna, in ciuda rolului ingrat pe care il are. Etern rasfatat de scena si public, Eazy-E cel interpretat de Mitchell este captivant in pofida defectelor mai mult decat exasperante, si actorul face din rolul sau unul uman si real, mult mai credibil decat perfectiunea lui Dre.

Cel mai bun lucru din tot filmul este prezenta lui O’Shea Jackson Jr., fiul lui Ice Cube, care il joaca pe tatal sau cu o naturalete care ma fascineaza chiar si acum, la zile bune dupa ce am vazut filmul. O’Shea Jackson Jr. pare la fel de talentat ca tatal sau, si personajul legendar pe care il interpreteaza pune in valoarea similitudinile celor doi intr-o maniera delicioasa pentru un cinefil.

Daca de actorie sunt mai mult decat multumita, in ciuda scenariului oarecum pueril si simplu, muzica lasa de dorit. Intr-un film despre greii hip hopului lispeste chiar hip hopul, pentru ca se pune prea mult accent pe un stil de viata voit si exagerat gangsta (nu pot sa nu rad amintindu-mi de Snoop Dogg interpretat de un Keith Stanfield). Lipseste chiar emotia transmisa de un gen de muzica ce se doreste a fi real, iar ce ramane e un film aproape fals.

Am avut senzatia, de multe ori in timpul filmului, ca inca asteptam sa inceapa CEVA. Acel ceva care sa dea un sens filmului. Pana la urma, Straight Outta Compton a fost mai mult biografie, si mai putin musical, si toti stim cum se fac biografiile… Mi se pare o sansa exploatata degeaba, o sansa ratata pentru a spune o poveste care inca nu si-a aratat toate laturile. Poate data viitoare…

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu