#TBT: Blue Velvet

Postat in Reviewuri, Throwback Thursday de - iulie 10, 2014
#TBT: Blue Velvet

David Lynch este foarte putin prezent in cinematografia din ultimii ani, Inland Empire fiind cea mai recenta pelicula ce-i poarta numele, dar trebuie sa nu uitam primele contacte cu regizorul.

Blue Velvet este, cred, unul din primele filme ale lui David Lynch vazute de mine, intr-o copilarie din perioada de tranzitie si trebuie sa recunosc ca, gandindu-ma in urma, filmul a parut extrem de potrivit pentru acea perioada ciudata din viata mea.

Deja luasem contact cu Twin Peaks si Kyle MacLachlan, iar pentru Isabella Rossellini deja dezvoltasem un cult, citind revistele mamei. Inca nu stiam prea bine ce e acela film noir si nici nu eram familiarizata cu suprarealismul caracteristic operelor lui David Lynch, dar cumva, in capul meu de copil, violenta si povestea tulburata din Blue Velvet avea o gramada de sens.

Vizionat peste ani si ani, filmul inca se mai dezvaluie privitorului, aducand mereu perspective noi in probleme vechi, iar mana sigura si experimentata a lui David Lynch ghideaza povestea asta stranie intr-o lume in care totul frizeaza absurdul si absolutul, in care pacatul este rege si pedeapsa este suprema.

Vizual vorbind, filmul socheaza prin tot. Nicio scena nu este simpla sau lipsita de dublu-triplu inteles. Din orice poti deduce o mie de stari si senzatii, si orice poate fi un drum care duce nicaieri. Din punct de vedere artistic, Blue Velvet se bucura de o mana mai experimentata a lui David Lynch, iar organizarea cadrelor si bogatia lor demonstreaza, daca mai era nevoie, ca regizorul nu a imbatranit degeaba. Lynch aduna intamplari, emotii, ganduri si idei intr-un singur cadru, lasandu-le libere, sa-si faca de cap cu privitorul, iar rezultatul final este o jungla fantastica a naturii umane.

Combinatia de film noir si suprarealism da o aroma aparte filmului, asa cum Isabella Rossellini, in rolul lui Dorothy Vallens, aduce o sensibilitate salbatica pe un ecran care se complace in violente. Dennis Hopper, in rolul antagonistului ideal, Frank Booth, este limitat creativ de un rol destul de direct, dar talentul sau scoate la iveala straturi ale personajului nebanuite la prima vedere. Chimia dintre el si Dorothy Vallens, mereu in contratimp, este cu atat mai interesanta, cu cat este nedreapta si urata.

Simbolismul filmului este evident, cu toate ca implicatiile sale depind de ochiul care priveste, iar temele abordate, vizibile sau nu, construiesc un univers unei povesti care n-a fost nicicand simpla. De aceea, pentru unii ar putea parea ca Blue Velvet este doar un afisaj al ciudateniei, iar filmul nu pare a progresa in vreo directie. Din fericire, acest tip de spectator nu e tinta lui Lynch, asa ca restul privitorilor, dispusi sa analizeze un film incalcit, vor descoperi nestemate ascunse.

Femeia fatala in regim matern, violenta gratuita, busole morale dubioase, cinematografie neinchegata suficient. Personaje bolnave, comportamente deficitare, viziuni ascunse, motive onirice. Perdele rosii, multa bezna, fum, curiozitate, salbaticie, sexul ca o arma, complexe oedipiene si, peste toate, cinematografia filmului noir infrumusetata de suprarealismul gotic al lui David Lynch. Plusam si cu o coloana sonora ce aminteste de baruri afumate si scaldate in bezna, si invitatia la filosofie este gata.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu