#TBT: Léon: The Professional

Postat in Reviewuri, Throwback Thursday de - iulie 31, 2014
#TBT: Léon: The Professional

Saptamana asta am decretat-o eu drept “saptamana Luc Besson“, pentru ca abia astept sa vina ziua de sambata si sa vad si eu Lucy, cel plin de defecte si de erori, dar care reuseste, cumva, sa atraga lumea in cinematografe. Si pentru ca e “saptamana Luc Besson“, ce alt film mai potrivit decat Léon: The Professional as fi putut alege pentru Throwback Thursday?

Jean Reno a facut din Léon rolul vietii sale, cel putin in ceea ce priveste cariera de Hollywood, si e foarte greu sa se rupa de asocierea asta care, pana la urma, nu i-a adus decat beneficii. Prezenta lui Jean Reno este hipnotizanta, atat pentru restul distributiei, cat si pentru spectator, iar farmecul sau se intinde deopotriva asupra actorilor, dar si personajelor cu care-si imparte scenele. Nu stiu cum reuseste, dar Léon este un asasin cu dedesubturi nebanuite si cu profunzimi ciudate, care-si gaseste linistea in actiuni banale si energia in situatii incredibile. La prima vedere, Léon pare fix genul de barbat pe care orice femeie isi doreste sa-l descopere si sa-l repare, dar despre care stii sigur ca n-ai nicio sansa sa-l indrepti.

Ceea ce uimeste cel mai tare este relatia pe care asasinul acesta taciturn si deloc sociabil (cine s-ar fi asteptat la asta, nu?!) o are cu o fetita nu neaparat dezorientata, cat orientata intr-o directie profund gresita. Acest prim rol al lui Natalie Portman o pune extrem de bine in valoare, pentru ca actrita reuseste sa aduca pe ecran sensibilitati salbatice de copil crescut in cele mai nepotrivite medii cu atata usurinta, incat te face sa te intrebi cum de unii au mai mult talent in unghia mica decat au altii in tot corpul lor.

Chimia extraordinara dintre Jean Reno si Natalie Portman imi da senzatia unei relatii complexe, o combinatie ciudata de relatie parentala si una amoroasa, fara bolile niciuneia din cele doua, dar cu toate avantajele pe care le aduc in viata unor oameni. E foarte ciudat, incitant si intens de privit acest pseudo-cuplu care pare sa imparta orice si sa se bucure de o compatibilitate perfecta, si nu o data am patit sa simt un fior de jena gandindu-ma la relatia lor ca fiind un pic… “Altfel”. In fine, acest lucru ar fi fost imposibil fara naturaletea actorilor, care au jucat scene incarcate cu o lipsa de afectare aproape contagioasa, si trebuie sa admit faptul ca rezultatul final este un foarte fin exercitiu psihologic pentru privitor.

Anii ’90 ar fi fost un dezastru, daca n-ar fi existat Gary Oldman. Super-mega-neapreciat, Oldman isi face aparitia, la fel de cameleonica (macar din punct de vedere comportamental) in filmul lui Luc Besson, si polarizeaza, fara drept de apel, fiecare scena in care apare. Psihoticul ticalos clasic, Norman Stansfield (Gary Oldman) aduce pe ecran viciul si scursura umana in cel mai pur mod cu putinta, convingand pe oricine de relele sale intentii cu un simplu zambet.

Thrillerul lui Luc Besson exploreaza, fara jena, emotii si senzatii, atat din partea personajelor, cat si din partea publicului. Orice poti simti in timp ce urmaresti filmul, fii pregatit sa fie o chestie cat se poate de stanjenitoare, macar pentru busola ta morala, pentru ca Luc Besson nu are limite in a explora adancimile omului. Povestea stilizata a asasinului care incepe sa se ataseze poate parea un pic cliseica, dar este numai si numai vina duo-ului puternic care se impune in fata spectatorului, dominand ecranul cu o relatie care pentru ei n-are nevoie de ascunzisuri sau motivatii complicate. Si cred cu tarie ca, pana la urma, asta e farmecul lui Léon – te face sa simti emotii care, in teorie, sunt deranjante, dar care te leaga de o poveste si-ti da cu lejeritate sistemul de valori peste cap.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu