#TBT: Mad Max

Postat in Reviewuri, Throwback Thursday de - noiembrie 13, 2014
#TBT: Mad Max

Copilaria mea, ca si a altora, a fost marcata de desertul post-apocaliptic din Mad Max. Decorul australian, la fel de inconfundabil ca si accentul actorilor, a contribuit la nasterea, cel putin din punctul meu de vedere, a unui curent care inca mai bantuie cinematografia moderna, cu destul de mult succes.

Mad Max il are drept personaj central pe Max Rockatansky, interpretat de un Mel Gibson in etapa pretty boy a vietii sale. Se vede clar lipsa de experienta a lui Gibson in filmul asta, dar cu toate astea, rolul lui Max a devenit unul legendar, a carui influenta se resimte chiar si acum, dupa 35 ani. Perfect de taciturn, extrem de bine facut si plin de o carisma salbatica, Mad Max a devenit eroul unei generatii, si apoi a cucerit lumea cu felul sau de a fi, intens si calculat in acelasi timp.

Plin de jargoane a la Australia, filmul e delicios de urmarit cu subtitrare, dar cam 40% din limbajul folosit de actori e dificil de inteles. Mai ales ca, in materie de personaje care nu sunt Max Rockatansky, filmul duce lipsa grava de dezvoltare, istoric, personalitate, carisma si alte chestii importante.

Pai o avem pe Joanne Samuel in rolul lui Jessie Rockatansky, insipida si cu freza aia care nici prin anii ’70-’80 nu arata prea bine, fara prea multe replici, dar si fara un talent extraordinar care s-o scoata din multime.

Din fericire, doua personaje – care nu sunt Max! – ies in evidenta. Steve Bisley il joaca pe Jim “Goose”, coleg de suferinta cu Max, un tip care da dovada de integritate, curaj si un bun sistem de valori pe care l-as vrea expus mai des in filme si, de ce nu in viata reala. In contradictie cu el, Hugh Keays-Byrne este The Toecutter – un tip de o dementa delicioasa, incredibil de crud si, pare-se, antagonistul perfect pentru un post-apocalyptic wasteland.

Povestea filmului este, daca e sa ne luam dupa standardele de azi, slabuta, in cel mai bun caz, dar faptul ca trilogia din care face parte devine din ce in ce mai buna odata cu trecerea timpului e un lucru bun. Un lucru bun pe care il are, insa, Mad Max, e decorul. Totul pare pustiu, pe fondul unei lipse acute de combustibil. Totul pare decrepit, plin de praf. Oamenii sunt inraiti, si asta se vede in atitudine, haine si machiaj, dar si in felul in care aleg sa se mute dintr-un loc in altul. Masinile din film au devenit iconice, si pe buna dreptate – cine n-a vazut, macar o data, o astfel de masinuta, si n-a visat la ea, cu ochi de copil inocent? Mad Max a deschis niste drumuri cu aceste cutii de conserve transformate, si asta nu-i un lucru marunt. Tot Mad Max da ocazia spectatorului sa-si cunoasca viitorul idol, si da ocazia unui om sa devina legenda. Max Rockatansky e simbolul unei generatii si rolul care l-a ridicat pe Mel Gibson la rang de star.

In ciuda defectelor evidente, cum ar fi un scenariu minimalist, un singur personaj central si joc actoricesc la nivel de amatori, Mad Max e un must see pentru fanii SF-urilor si distopiilor cu gust. Adaug la asta si promisiunea ca filmele devin din ce in ce mai bune odata cu trecerea timpului. Si pentru ca asta nu se intampla asa usor decat in cazuri extrem de rare, si pentru ca Mad Max e unul din acele cazuri, va recomand sa nu-l ratati. Mai ales daca va ganditi si la ce urmeaza – Mad Max: Fury Road se anunta a fi exploziv.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu