#TBT: Man on the Moon

Postat in Reviewuri, Throwback Thursday de - mai 08, 2014
#TBT: Man on the Moon

Ca multe alte filme, si cel despre care vreau sa incerc sa povestesc isi are radacinile in muzica si in iubirile mele pentru atipici. Spun doar ca incerc, pentru ca a vorbi despre Man on the Moon este o sarcina dificila, ingreunata de transformarea lui Jim Carrey din bufonul simpatizat de o lume intreaga in bufonul care plange in singuratatea sa.

Primul meu contact cu Man on the Moon a fost, recunosc, piesa cu acelasi titlu a celor de la REM, care a fost inspiratia “botezarii” filmului asa. Eu fiind life long fan al formatiei (give or take 5-6 ani), formatie care mi se pare de un geniu neasteptat pentru taramul Indiei lui Columb, am fost incantata de perspectiva unui film care continea si muzica buna, si cel putin un actor de calitate (e drept, usor subapreciat in roluri dramatice), dar si o poveste (cat de cat) reala, cu substanta si suferinta.

Andy Kaufman-ul lui Jim Carrey este… Dureros, for lack of a better word. Este non-conformist, si ciudat, usor amuzant, dar greu de inteles in substrat, si uneori total din alta lume. Pentru Romania, numele lui Kaufman nu inseamna absolut nimic, din pacate, si rolul lui Jim Carrey este usor de scos din context, pentru ca este cunoscut drept Ace Ventura si The Mask, iar nu drept geniul dramei care ar putea fi, de fapt.

Mi-e greu sa apreciez in istoria recenta vreo transformare atat de credibila si de totala a vreo unui actor, si pentru cei care au avut bunavointa de a cerceta vreun pic “spatele” filmului si istoria persoanei (si nu a personajului), devine evidenta implicarea integrala, imersarea lui Jim Carrey intr-un rol solicitant si salbatic.

Salbatic este un cuvant ales pentru a dovedi lipsa milei si a compasiunii oamenilor, jungla in care Andy Kaufman a trait alaturi de demonii sai, chiar si in perioadele sale de glorie, iar pe Jim Carrey cred ca l-a ajutat sa cimenteze aceasta impresie de perpetua durere faptul ca el insusi este un clovn care uita sa mai rada in intimitate (banuiesc eu ca e binecunoscuta depresia de care sufera actorul).

E foarte greu sa diseci filmul, fara sa te axezi pe ceea ce este Jim Carrey / Andy Kaufman. Filmul, fara acest highlight, ar fi poate o tentativa esuata la o drama exagerata, si de aceea nu a fost apreciat in totalitatea sa. Nemaivorbind de faptul ca tot ce se intampla in el este incalcit si spectatorul e convins, inca din minutul 5, ca tot ce se intampla acolo e o posibila minciuna si o jignire la adresa intelectului sau. Ah, si sa nu vorbim despre felul spectaculos in care Jim Carrey isi ecpliseaza colegii, aproape fara jena. Danny DeVito who?! George Shapiro?!

Poate ca Man on the Moon este mult prea inteligent pentru binele sau. Eu l-am iubit din prima clipa cand l-am vazut, cred ca eram prin liceu, cand s-a indurat TVR-ul sa-l difuzeze, dar mama a avut o reactie usor diferita. Bine, recunosc, a fost la polul diametral opus. Filmul necesita disponibilitate si deschidere, si desi pare o comedie usurica, uneori de autobaza (si doamne, cat urasc vorba asta!), in esenta, dupa cateva vizionari, Man on the Moon se dezvaluie in toata profunzimea sa, pentru cei dispusi sa-i asculte povestea. Iar povestea lui este superba.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu