#TBT: X-Men

Postat in Reviewuri, Throwback Thursday de - aprilie 24, 2014
#TBT: X-Men

Anul 2000 a venit cu un pseudo-mileniu si cu o miscare spectaculoasa din partea unui curent practic neglijat pana atunci: filmele inspirate din comic books. Desigur, incercari rezultate in succese mai mult sau mai putin rasunatoare (in special mai putin rasunatoare) au fost in atentia Hollywood-ului, fara a naste ceva concret. Stiu, Batman, Superman, Spiderman, Aquaman, whatever. Romania nu este tocmai Comic Book Central, de ce sa nu recunoastem, asa ca primele contacte cu X-Men s-au intamplat prin intermediul postului de televiziune Cartoon Network si a cinematografelor. Si ce contacte fructuoase!

Fascinatia omenirii pentru oamenii speciali nu a inceput in anul 2000, dar anul acela a ilustrat perfect cresterea fenomenului respectiv. Introducerea in universul X-Men e facuta perfect – direct, rapid si foarte elocvent, asa ca pentru o buna bucata de timp ajungi sa relationezi cu Magneto (Ian McKellen), fara sa ai toate datele problemei, dar mai ales atunci cand le ai. Bineinteles, trebuie sa fie si un revers al medaliei – unde avem pasiune, furie si dorinta trebuie sa avem calm, rationament si echilibru, iar pentru asta e nevoie de Professor Charles Xavier (un Patrick Stewart superb de linistitor si captivant).

Dansul celor doi titani are loc intre scene cu mutanti indecisi, imaturi si foarte impulsivi. Un Hugh Jackman, devenit celebru datorita rolului din X-Men, se pliaza perfect pe partea animalica a grupului de “speciali” condus de Professor X. Wolverine devine rapid din outkast mana de incredere a lui Xavier, in timp ce se ocupa cu fermecatul femeilor rebele (Rogue – o Anna Paquin parca un pic mai simpatica si mai umana decat in True Blood), dar si a femilor cuminti (Dr. Jean Grey – o Famke Janssen extraordinar de frumoasa). Triunghiuri de tot felul rasar in filmul asta, pentru ca predilectia hollywoodiana pentru poligoanele de toate formele, culorile si intensitatile este nelipsita, chiar si in filmele cu supereroi, asa ca iubirile dintre mutanti sunt speculate si amplificate, intru oboseala spectatorului obosit de cinematografia americana.

Singurele personaje plictisitoare de-a dreptul sunt Storm (o Halle Berry fara sare si piper) si Cyclops (un James Marsden in cel mai apatic punct al carierei sale, probabil), dar asta e doar impresia mea, pentru ca am fost lasata cu senzatia ca Bryan Singer a vrut prea mult sa accentueze “bunatatea” lor, si i-a dezumanizat total.

Pe de alta parte, fascinatia pentru Mystique este neatinsa, chiar si acum, dupa 14 ani, iar felul in care Rebecca Romijn joaca rolul acesta, aproape fara a sufla un cuvant, este la fel de captivant ca prima oara. Din pacate, restul “colegilor” lui Magneto sunt cantitate neglijabila, iar in majoritatea timpului par niste aratari ridicole (inclusiv Sabretooth, care ar fi putut avea mai multa actiune si screen time), menite doar pentru a inmulti randurile unei armate ciudate.

Cred ca cel mai mare defect al filmului a fost faptul ca a parut ca vrea sa “stranga” in 104 minute o gramada de istorie, dezvoltare, umor, drama si iubire, iar lucrurile par usor grabite si conturate slab. Inceputul e dificil, iar X-Men demonstreaza asta in fata multimii necredincioase, prin consolidarea statutului mutantilor in randul supereroilor cu ajutorul unei francize de succes, care va aduce si in 2014 un nou film pe marile ecrane.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu