Teenage Mutant Ninja Turtles

Postat in Reviewuri de - august 20, 2014
Teenage Mutant Ninja Turtles

Leave it to Michael Bay to entertain the hell out of you!

Daca intrati la filmul asta cu mai mult de 0.00000000003% asteptari, sa stiti ca nu e bine. Astea fiind zise, sa va spun de film.

Eu, ca orice copil din semi-tranzitia de dupa ’89-’90, am avut parte de Testoase drept supereroi dubiosi, da’ n-o luati in nume de rau. La vremea aceea, Teenage Mutant Ninja Turtles erau the shit si eu aveam adidasi cu toti 4 – Raph, Leo, Donnie si, preferatul meu chiar si acuma, Mickey. Adica eu eram un pic mai fan decat imi permitea statutul, ca aveam adidasi cu teme pop culturiste fara sa stiu ca se cheama asa. Also, Testoasele astea au dezlantuit nebunia cu ninja si karate in cartierul ala periferic din Bacau si, cred eu, in lumea intreaga, asa ca nu e nimic rau in a le considera importante in dezvoltarea unor pasiuni ulterioare.

Recunosc ca materialul-sursa mi-e oarecum necunoscut, pentru ca in afara de animatii si filme nu m-am “ciocnit” de nimic pana acum, dar ridicolul subiectului (sa fim seriosi, testoase mutante practicante de ninja in adolescenta iti garanteaza un loc la ei in celula!) e perfect pentru copiii in cautare de personaje bune out of the ordinary. Astea fiind spuse, trebuie sa admit ca privit prin ochii unui adult filmul e la limita – intre prost si foarte prost. Sa ma explic.

Michael Bay are un renume bine consolidat in Hollywood, cladit mai ales pe explozii, personaje antropomorfice tupeiste, witty si indrazneste, dar care nu aduce vreun plus subiectelor pe care le abordeaza. Daca vreti ceva tipic lui Bay, boom-boom! The end. Practic asta face si in Teenage Mutant Ninja Turtles, fara sa precupeteasca niciun efort, oricat de exagerat, in a face ceva sa explodeze.

Filmul n-are asa multe plotholes cum as fi crezut, dar cumva cade sub incidenta etichetei “boring” atunci cand actiunea nu domina ecranul. Megan Fox se intoarce la colaborarile ei cu Michael Bay, probabil bucuroasa de faptul ca nu mai e numele lui pe scaunul regizorului, si da frau “talentului” care o caracterizeaza. Fiecare replica e spusa cu atata patos, iar parul ii sta atat de bine! Also, fetele din sala si-au gasit un nou must have item – geaca de piele galbena, iar eu am remarcat si oja ei verde si… Cam aici se termina opiniile mele legate de jocul ei. Yes, she’s still a pretty girl, iar April O’Neil este fix genul ei de rol.

Will Arnett, cunoscut fanilor Arrested Development sau iubitorilor de Segway (sometimes, multimile astea doua se intrepatrund), este foarte amuzant, dar total subutilizat in rolul lui Vernon Fenwick. Eu recunosc ca-l iubesc cam cu tot atata patos cu cat Megan isi spune replicile, dar mi-as fi dorit mai multa prezenta pentru Vern, ca merita si el un pic de iubire, nu?

Testoasele sunt… E greu sa spun cum. Daca ma gandesc la trecut, sunt cam pe langa ce-mi amintesc eu. Daca as fi copil, as fi superfascinata de Donnie (Jeremy Howard) sau Raph (Alan Ritchson). Dar cum sunt un adult banal, il iubesc pe Mikey (Noel Fisher) si glumele sale expirate. Leo (Johnny Knoxville) e si el pe-acolo, dar nu se remarca prin altceva decat talentul sau natural de a fi echilibrat oricand – a se citi “boring”. Splinter (Tony Shalhoub) e mai distant ca niciodata, iar prezenta sa scurta pe ecran nu inlesneste iubiri vesnice asa cum au facut-o alte medii.

Shredder (Tohoru Masamune), insa… What is that?! Shredder Scissorhands?! Robotizat, exagerat peste masura si fara pic de malitiozitate si evilness in el, e foarte ciudat de privit la prima vizionare, pentru ca ai senzatia ca e strain de tot ce se intampla acolo. Eric Sacks (William Fichtner) este, insa, villainul perfect care nu uita nimic – puterea, banii, inteligenta si dorinta de a face rau, but it kinda fells short, pentru ca isi uita motivatia acasa si temele sale nu-s facute pana la capat.

Pe langa toata gramada asta de voci, pentru ca, sa fim seriosi, inca nu s-au inventat testoasele sau sobolaneii vorbitori si practicanti de ninja (say what?!), Whoopi Goldberg joaca rolul lui Bernadette Thompson, si Taran Killam, Abby Elliott si Minae Noji intra de cateva ori in scena, chiar daca efortul lor e usor neremarcabil.

Copiii si adolescentii dornici de actiune pe paine, zapada, masini si turnuri de prin New York isi vor gasi filmul potrivit. Macar de un lucru esti sigur – tot ce poarta numele lui Michael Bay e fluid as hell, oricat de dificil ar parea cadrul ala, oricat de imposibila ar fi fizica in momentul acela si oricat de improbabila ar fi gravatatia experimentata de personaje. La capitolul asta, efectele speciale livreaza TOT si recomand filmul de vazut in IMAX, pentru intensitate si autenticitate. Otherwise, e doar mindless fun, pe cand asa e mindless fun cu efecte pe bune.

Multumesc RoImage si Cinema City AFI Palace Cotroceni pentru invitatia la film.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu