The Divergent Series: Allegiant

Postat in Reviewuri de - martie 10, 2016
The Divergent Series: Allegiant

A fost Divergent, apoi Insurgent, acum totul se leaga in aliante putin probabile si actiune pe banda rulanta. Tris Prior revine pe marile ecrane, si din adolescenta confuza nu pare sa fi ramas mai nimic. Shailene Woodley straluceste pentru prima data de cand a intrat in pielea lui Tris, pe care a transformat-o dintr-un copil naiv intr-un lider adevarat.

Lumea din Allegiant e parca si mai plina de pericole ca la inceput, minciunile sunt mai inselatoare ca oricand si inamicii se ascund la vedere, dar asta nu inseamna ca Tris nu e mereu in cautare de un loc mai bun. In acest ultim film din serie Tris descopera ca lumea ce o inconjoara e doar o conspiratie menita sa pastreze castele cu care deja ne-a obisnuit universul Veronicai Roth, si faptul ca pentru unii ea e doar un pion pe o mare tabla de sah nu o multumeste deloc.

Alaturi de Tris, ca de obicei, este Four. Theo James incepe sa afiseze din ce in ce mai multa carisma, chiar daca rolul sau pare mult diminuat fata de celelalte parti si fata de carti. Fara sa aiba nevoie de vreun talent special, in ceea ce priveste actoria, Theo James este lasat sa fie eye candy de buna voie, si cam atat, si nu pot spune ca acest lucru deranjeaza cu ceva actiunea filmului.

Imi pare rau, insa, ca din tot filmul nu se remarca niciun personaj deosebit, nicio calatorie revelatoare. Peter (Miles Teller) e redus la comic relief, din pacate, desi cu personajul sau se puteau face multe. Caleb Prior (Ansel Elgort) e si mai lipsit de personalitate ca pana acum. Christina (Zoë Kravitz) nu mai are nici ea prea multe de spus, fiind pastrata fara vreo motivatie evidenta.

Singura care pare interesanta cat de cat este, de departe, Naomi Watts. In rolul lui Evelyn, mama lui Four, Watts are parte de singurul personaj creionat cat de cat realist. Ma rog, nu ca as fi asteptat de la Allegiant prea mult realism.

Pentru o poveste care se incadreaza in categoria distopii, seriei Divergent i-a luat mult timp pana sa ajunga la un univers post-apocaliptic credibil. Si din fericire a ajuns acolo in acest capitol al trilogiei, un capitol tensionat, plin de suspans si actiune, pe alocuri presarat cu spicuiri filosofice care amintesc de departe de greii literaturii de gen.

Estetic vorbind, Allegiant este o combinatie fantastica de culori si curente. Cu niste efecte speciale care uneori amintesc de filmele SF de categorie B sau de cele din anii ’80, Allegiant pare sa-si fi conturat un decor aproape psihedelic, amintind de Alien, eXistenZ, Chronicles of Riddick si de evidenta paralela cu The Hunger Games. Personal, am gustat aceasta tentativa de a nu ceda curentului din cinematografie care abuzeaza de CGI, desi nu cred ca vor fi multi fani ai acestei abordari. Mi s-a parut ca se potriveste mult mai bine cu senzatia pe care mi-o lasa filmul, spre deosebire de o desfasurare de forte de visual effects ca in The Hunger Games, sa zicem.

Daca primele doua filme m-au dezamagit, Allegiant vine sa spele pacate grele. Acest al treilea film aduce nesperate posibilitati, razboaie si tensiuni, si sunt recunoscatoare ca s-a intamplat asta chiar si pe ultima suta de metri.

The Divergent: Allegiant intra in cinematografe incepand cu 11 martie. Multumesc Freeman Entertainment sCinema City AFI Palace Cotroceni pentru invitatia la film.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu