The Hateful Eight

Postat in Reviewuri de - ianuarie 06, 2016
The Hateful Eight

E din ce in ce mai clar ca Tarantino nu va face un nou Pulp Fiction/Reservoir Dogs/Inglorious Basterds prea curand, si asta nu poate decat sa ma bucure. E timpul sa lasam trecutul in trecut, dupa ce am invatat atatea lucruri bune din el, si sa ne reinventam conform cu noua religie cinematografica.

The Hateful Eight este noul sa film si, daca e sa fiu complet sincera, probabil ca cel mai bun de anul asta. Pentru necunoscatori, filmul e greu digerabil, evident, pentru ca vorbim de domnul Quentin Tarantino, care joaca dupa propriile reguli. E odios, e vulgar, e violent, e lipsit de ratiune, de mila si de empatie, si totul se intampla intr-o America decimata de un razboi civil, in care lucrurile ies din matca lor obisnuita. Tarantino isi face de cap cu o poveste fictionala despre orgolii, si daca asta vi se pare prea mult, tineti minte ca e doar ceva tipic lui.

Samuel L. Jackson este din nou un personaj-cheie in creatia asta nebuneasca, caci Major Marquis Warren este savuros, atipic si aproape nebun. Jackson aduce in fata publicului un amestec de personalitati, toate credibile, toate independente si toate spectaculoase, nascute din colaborari precedente cu Tarantino. Cumva, insa, Marquis Warren este cel mai complet personaj al sau, si colaborarea asta e mai palpitanta decat as fi crezut. Fara indoiala, Marquis Warren e un nou personaj iconic al sau si dovada ca Samuel L. Jackson si Quentin Tarantino au o relatie perfecta.

Pentru ca nu poate fi vorba de un film al lui Tarantino fara sa nu aiba o armata de staruri, Samuel L. Jackson e acompaniat de Kurt Russel, in rolul lui John Ruth, un vanator de recompense care se lafaie intr-o morbiditate justificata. Fara motiv e, insa, lipsa implicarii sale in poveste, caci personajul sau, in ciuda startului puternic, sfarseste prin a se epuiza rapid.

Walton Goggins este seriful Chris Mannix, de o personalitate usor bipolara si de un farmec aparte. Sau poate doar mi-l amintesc cu drag din rolul din Sons of Anarchy, cine stie… Cert e ca Mannix e thrilling in fiecare scena, cu toate ca personajul sau nu e nici macar bidimensional.

Un rol cel putin dubios este cel al lui Demián Bichir, caci Bob pare a fi nimic si totul in acelasi timp, dar noroc cu Tim Roth, care vine sa completeze, alaturi de Michael Madsen, un tablou in aparenta incomplet. Oswaldo Mobray (Roth) e inca una din dovezile ca lui Tarantino ii place sa se joace cu numele, iar Joe Gage (Madsen) este un personaj pe cat de taciturn, pe atat de amuzant. Bineinteles, niciun film de-al lui Tarantino nu poate exista fara Zoë Bell, iar prezenta lui Channing Tatum este doar un plus de cateva minute.

Cel mai captivant personaj pentru mine a fost Daisy Domergue. Jennifer Jason Leigh o joaca cu o placere sadica – se vede ca ii place la nebunie sa fie rea cu adevarat. Se vede ca se bucura de rolul de resident evil, chiar si fara motiv – caci aici zace, probabil, singurul lucru fishy din The Hateful Eight. Soarta ei nu e tocmai explicata, ci mai mult expusa prin afirmatii care, practic, implica motivatii temporare sau contextuale. Daisy Domergue e rea, aparent fara dovada, si continua sa se bucure de aceasta defaimare permanenta si sa si-o asume cu mare drag.

Abuzata verbal si fizic aproape constant pe parcursul duratei filmului, prezenta si soarta ei sunt un mister permanent pentru mine, caci un regizor auto-declarat feminist precum Tarantino esueaza in a-si apara personajul de iminenta distrugere.

Cu The Hateful Eight Tarantino pare decis sa educe publicul in legatura cu genurile de care ii place sa abuzeze in noptile sale de singuratate si/sau cercetare artistica. Povestea lui pare sa nu confirme aproape nimic din ceeea ce isi asuma personajele sale – inclusiv faimosul discurs al lui Marquis Warren – si, in ciuda strictetii in care este prezentat, filmul are un anume haos captivant.

Bineinteles, cei in cautare de o logica precum cea din Reservoir Dogs vor fi dezamagiti, iar cei deja obisnuiti cu limbajul vulgar vor fi coplesiti de scenele descriptive. Multi vor reclama geniul pierdut de la Inglorious Basterds si vor plange ca The Hateful Eight ar fi putut sa fie macar un Django 2, daca tot imprumuta din epoca si stil. Adevarul este ca The Hateful Eight este o poveste despre nimic, in care Tarantino si-a permis sa fie murdar si nesimtit, in limitele bunului simt artistic, si nu a avut nicio secunda de gand sa faca din filmul sau unul care sa fie un pariu sigur.

PS: Probabil ca The Hateful Eight se va alatura filmelor precum Die Hard si Harry Potter in materie de “ce mai vedem Craciunul asta”. I can’t wait for a new holiday tradition!

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu