The Last Witch Hunter

Postat in Reviewuri de - octombrie 22, 2015
The Last Witch Hunter

De mult n-am mai văzut un scenariu original (cam cât de original poate fi în cetatea filmului în zilele noastre, cel puţin) care să fie atât de distractiv şi cât de puţin pretenţios. Iar asta nu e un defect, vă asigur! În anul de graţie 2015, când toate filmele se iau atât de în serios, sau sunt prea bombastice ca să fie cu adevărat agreabile, The Last Witch Hunter vine cu un erou clasic, într-o poveste cu vrăjitoare aproape convingătoare şi în mod sigur distractivă, şi reuşeşte, în două ore, să-i creeze lui Vin Diesel încă un univers în care să prospere.

Pe alocuri, povestea împrumută din filme cunoscute – Constantine, în special, iar vizual, poţi recunoaşte scene din I Am Legend şi Matrix bine deghizate de CGI-ul de duzină care nu face decât să sporească farmecul filmului. The Last Witch Hunter pare o relicvă a filmelor TV din anii 2000 poposită pe ecranul mare, iar asta îi prezice (şi aproape că îi garantează) un cult status între cinefili, la fel cum s-a întamplat cu alt filmuleţ (transformat în trilogie) care îl are pe Vin Diesel în rolul principal, Pitch Black.

Revenind la Vin Diesel, actorul pare la locul lui în rolul mesianic ce aduce ceva din stoicismul lui Max din Mad Max Fury Road, cu ceva mai multa personalitate “solicitată” de gravitatea tonului bine cunoscut al actorului. Kaulder, un vânător de vrăjitoare (pentru că vampirii sunt too mainstream, bineînţeles), este arma perfectă a unei instituţii oculte, ascunsă de ochii lumii. Blestemat cu o nemurire care nu-i permite să lege prea multe prietenii, Kaulder este the lone rider, arhetipul eroului singur şi neînţeles, foarte priceput atât la lupta cu sabia, cât şi în cea corp la corp. Plin de resurse, Kaulder pare a nu avea slăbiciuni şi eroul pare creat în oglindă cu actorul care-l joacă.

Elijah Wood, hobbitul cel mai antipatic de pe marile ecrane, criminal în serie şi sadic de meserie, reuşeşte să facă şi de data asta un personaj care-ţi solicită atenţia, chiar şi în putinul timp care îi este rezervat.

Prezenţa lui Ólafur Darri Ólafsson este un spectacol adevărat, actorul islandez reuşind să capteze şi să transpună o mulţime de energii negative în câteva replici mărunte. Şi să nu-l uit pe Joseph Gilgun, cunoscut fanilor Misfits, cu accentul lui teribil de amuzat, şi nici pe Michael Caine, cu personalitatea lui impunătoare.

Dacă ar fi după mine, singurul lucru greşit în film, în afară de efectele speciale de-a dreptul ilare, este prezenţa lui Rose Leslie, aka Ygritte din Game of Thrones. Personajul ei, Chloe, nu pare la locul ei în poveste, şi nici actriţa nu pare a avea chimie cu restul distribuţiei. Noroc că muzica salvează, de multe ori, scenele în care apare!

Scris de Cory Goodman (care a scris şi scenariul pentru Priest), Matt Sazama şi Burk Sharpless (ambii “vinovaţi” de Dracula Untold), filmul încearcă să echilibreze misticismul unei poveşti cu şi despre supranatural, împletind legende, acţiune, scene aproape romantice, sau dimpotrivă, aproape scabroase.

Fără să fie full blown action movie, sau un film cu vrăjitoare (atât de potrivit în perioada asta a anului), mi se pare că The Last Witch Hunter este o alegere potrivită pentru doritorii de filme care nu se iau prea mult în serios. Iar la cum se termină, posibil să avem un nou erou special croit pentru o franciză de succes, cum numai Vin Diesel ştie să creeze.

The Last Witch Hunter intră în cinematografe începând cu 23 octombrie. Mulţumesc RoImage şCinema City AFI Palace Cotroceni pentru invitaţia la film.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu