Whiplash

Postat in Reviewuri de - ianuarie 12, 2015
Whiplash

Miles Teller e unul dintre cei mai buni actori tineri, si a dominat destul de mult anul trecut, cu roluri in care si-a demonstrat talentul, in ciuda faptului ca filmele respective nu erau atat de grozave.

Cine a vazut macar o data trailerul de la Whiplash, poate intelege fascinatia anticiparii unui asemenea fenomen, pentru ca toata lumea de peste hotare a parut indragostita de film, asa ca era normal sa vreau sa vad un copil de la festivalul Sundance.

In aparenta, Whiplash este o poveste despre crestere, un coming of age story spusa frumos si pasional, care atinge corzi de care nici nu stiai ca dispui in interiorul tau.

In esenta, insa, Whiplash e o furtuna tacuta, care te ia prin surprindere. In prima jumatate de ora, am ramas un pic dezamagita de ritmul incet si usor nesigur, pentru ca ma asteptam la cu totul si cu totul altceva. Dupa ce trec 30 minute din film, intelegi toate epitetele de pe afisul filmului, le simti atat de visceral si la un volum atat de ridicat, incat ti se zbarleste parul pe maini.

Restul filmului se succede atat de rapid, in antiteza cu prima parte, atat de dezlanata si lenta, incat nici nu realizezi cand se termina Whiplash. Si de la inceput pana la final esti prins intr-un joc frumos si salbatic despre maturitate, pasiune, devotament, incapatanare si incrancenare, toate incununate de o determinare specifica a sufletelor care rezoneaza la un alt nivel.

Imi pare incredibil de rau sa o spun, dar ma asteptam ca Miles Teller sa straluceasca in rolul unui improbabil lider al unei noi generatii. Desi ar fi avut carisma si talentul necesar pentru un asemenea rol, Teller nu e tocmai ceea ce trebuie in pielea lui Andrew Neiman. Are, intr-adevar, ratacirea specifica varstei, dar nu e suficient de convingator in scenele in care ar fi trebuit sa demonstreze o forta interioara magnifica.

In antiteza cu el, J. K. Simmons este INCREDIBIL de fascinant de urmarit in rolul lui Terence Fletcher. Simmons mi-a amintit, pe parcursul filmului, de multii mei profesori dedicati si aproape maniaci, oameni care nu vedeau nimic in afara de pasiunea lor, oameni care nu voiau decat sa isi faca treaba perfect si care sa-i motiveze pe altii sa fie la fel. Simmons este un adversar pentru Teller, si il domina in fiecare scena, la fel cum isi domina toti colegii de platou. Pentru mine, adevaratul spectacol incepea de fiecare data cand aparea Simmons pe ecran, si inca sunt sub fascinatia lui.

Whiplash este despre muzica, cu muzica, in muzica, pe langa muzica. Filmul lui Damien Chazelle urmareste personaje care respira doar muzica si isi ghideaza viata numai in functie de ea. Ajuta faptul ca majoritatea scenelor denota un subtil echilibru intre actori si faptul ca Whiplash are o coloana sonora matura si profunda drept schelet pentru o poveste de viata. Rezultatul final: piele de gaina.

Whiplash intra in cinematografe din 6 februarie, si este distribuit de InterComFilm.

Aceasta postare a fost scrisa de
Pasionata de litere si filme, am incercat sa gasesc modalitatea prin care sa le imbin, fara a provoca o noua apocalipsa. Ma puteti citi si pe www.breathemein.net si www.nimic.info.

Lasa un comentariu